Fabula Motanul, Nevăstuica Și Iepurașul

MOTANUL, NEVĂSTUICA ȘI IEPURAȘUL

Într-o bună dimineață,
Nevăstuica hrăpăreață
-o șireată și-o hapsână-
se făcu, mă rog, stăpână
pe palatul lui Ionică
Iepurică,-
lucru lesne când stăpânul lui
hoinărea cu noaptea-n cap pe grui,
aurorii vrând să-i dea binețe.
După niște raite prin fânețe,
după ce gustă în lunca nouă,
cimbrul fraged, înșelat de rouă,
când se-ntoarse-acasă Iepurașul,
Nevăstuica-i ocupă sălașul.
,,Doamne sfinte, ce zăresc
în căminul părintesc?...
Hei, Cumătră, crezi că-ți merge?
Ia-ți bulendrele și-o șterge,
dacă vrei să nu asmut
toți gherlanii din ținut..."
Cuscra fără căpătâi
zise :,,Petecul de glie
e al cui l-ocupă-ntâi.
Chiar palat de-ar fi să fie,
au ce lege-ți dă temeiul
să-ți închipui că bordeiul
e al tău pentru vecie?"
,,Legea este obiceiul
moștenit din tată-n fiu.
Alta nici nu vreau să știu!"
,,Ca să nu mai țipi pe-aici
în mânia ta turbată,
vrei să mergi la judecată
la jupânul Miorlăici?..."
Cotoșmanul gros și gras,
meșter mare-n judecăți,
de o vreme s-a retras
undeva-n pustietăți,
să trăiască pocăit,
ca un schivnic într-un schit.
Iepurașul s-a-nvoit...
Dragii mei, poftiți mai lîngă mine,
că-s bătrân de tot și n-aud bine",
le-a grăit, cu miorlăieli blajine.
Fără teamă, se apropiară.
Dar, fățarnic, strașnicul Cotoi,
când se pomeni cu ei sub gheară,
i-mpăcă mâncându-i pe-amândoi.

Tot așa pățesc și printre noi
cei ce țin dreptate regilor să ceară.