Fabula Șoimul Și Claponul de La Fontaine

ȘOIMUL ȘI CLAFONUL


Adesea, când te cheamă stăruitor spre el
un glas amăgitor, nu are rost
să te grăbești !N-a fost de loc un prost
-cum s-ar părea - copoiul lui Nivelle...


Un cetățean din Mans, de meserie
clapon, fusese hărăzit
s-ajungă o friptură pe tipsie ;
dar el, prinzând de veste, a fugit.
Simțind când vine ceasul de apoi,
claponii n-au încredere în noi.
Claponul nostru, prins atât de greu,
avea un rol de fală-ntr-un supeu.
S-ar fi lipsit, desigur, bucuros,
de cinste, de tipsie și de sos.
Toți îl chemau, mieros, ca pe un pui,
dar el, isteț, ținând la pielea lui,
nu asculta de glasul nimănui.
De sus, de pe un stâlp pe care viața
îl depășea puțin în chip de boltă,
zărindu-l cum își luase tălpășița,
un Șoim strigă la el, plin de revoltă :
-„Cum poți să fii atâta de mojic
și fără duh, că nu înveți nimic?
Eu când aud în crâng sunând din corn,
plec să vânez și la stâlpi mă-ntorn.
Tu nu-i auzi cum strigă după tine,
ori ești cam surd?...”
-„Nu-s surd. I-aud prea bine,
răspunse el.Dar ce-ar putea să-mi spună?
Că vor să mă răpună?
Pe bucătarul ăla, ipocritul,
nu-l vezi cum vine ascunzând cuțitul?
Tu te-ai grăbi să dai într-o capcană?
Îți arde, zău, de râs și de dojonă,
dar n-ai mai râde, tu , pun chiar prinsoare,
când ai vedea rotindu-se-n frigare
cam tot atâția șoimi coconi,
câți vezi claponi!