PLOAIA
Ploi verzi, de vară, sufletu-mi vrăjiră,
și-n melodia caldă, rămuroasă,
eu auzeam pămîntul cum respiră,
iarba cum crește, noaptea cum se lasă.
Nu era nimic trist, dar solemn,
sufletul lumii închis în lemn,
în flori palide, în hribi și scaieți
revărsa bucuria tainicei vieți.
Cerul pierdut în cețuri îl uitam.
Nu mai eram nici eu decît ram,
decît rădăcină avidă și pace
de ierburi vîscoase, opace...
Însă irizata, subtila apă voioasă
avea licurici, clopoței în plete ;
jumătate din ființa ei luminoasă,
lăsînd să cadă văluri încete,
apărea-n pajiște sau lîngă bălți,
o zînă pe care-o văzusem și-n alte dății.
Numai picături de apă, văpăi
de fosfor era frumusețea-i dintăi.
Sunt ploaia, spunea, sunt ploaia de vară,
voi face să-nverzească pietrele și să răsară
ochii morților în cîmpia cu flori...
Tu m-ai visat, poete, de-atîtea ori.
Cînd vei muri, ai să-mi cunoști puterea,
dizolvantă, murmurătoare.
Oxigen și... H2 - mi se pare,
chicotea lîngă mine tăcerea.
Și-ndată vraja căzu, vraja cea mare,
din care cresc poeme, sființi ireale ;
spațiile fură din nou uscate, goale,
din apus pînă-n soare-răsare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...