DUHURILE PĂMÎNTULUI
Am văzut duhurile pămîntului.
Aproape de moarte - le-am implorat ;
pe repezi aripile vîntului
au venit în cortej ciudat.
Cu rădăcini subțiri în loc de păr
și cu semințe nencolțite-n mîni,
a venit Urieșul care doarme-n grădini
și m-a-ntrebat : - Te temi într-adevăr ?
- De cine ? - Se-nțelege, de moarte ;
florile mele-nfloresc, nu cugetă mai departe ;
însă tu mă tot cheme. acum,
sufletul ți se poate risipi ca un fum.
Nu striga, liniștește-te ; încă
decît moartea ta este-o moarte și mai adîncă...
Și-au mai venit - ținîndu-se de mîni -
cele mai frumoase iele și zîni,
unele ivite din apele stătătoare,
altele din umbroase izvoare.
Limpede glas aveau, verde cunună,
și-mbrăcate-n lumină de lună,
povesteau despre moartea-mpăcată
a frunzișului care cade deodată.
Erau aici și parcă nu erau ;
- Nu te teme, nu, murmurau,
toate se refac și durează
cît o rază care tremură, cît o rază...
Ce frumos miroseau mînile ciotoroase
ale Urieșului și-ale frumoaselor între frumoase!
Mi se pare că sunt culcată-n fîn ;
duhurile pămîntului mă rugau să rămîn,
să nu zbor într-un cer depărtat,
pe care niciodată nu l-am știut, care nu m-a chemat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...