Fabula Râul Și Șuvoiul de La Fontaine

RÂUL ȘI ȘUVOIUL


Neprindidind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năpraznic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, când îi vedeai mânia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurând zăvoiul și câmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta urgia
și-ar îndrăzni vârtejul să i-l treacă?
Și, totuși, unul dintre toți
-cel fugărit
de niște hoți-
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stârnea, în schimb, atâta larmă,
încât l-ai fi crezut un râu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întâlnit
un Râu cum nu se poate mai mulcom, mai tihnit,
cu valurile netede și ascunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avântă și călăreț și cal,
dar se afundă-n câteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.
Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decât de cei ce tac.