MURIM... CA MÎINE
E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi.
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.
Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi ;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...