ȚARA LUMINII
Ne-nchinăm pămîntului-Dumnezeu,
care ne trimitea puterea și somnul său.
Spuneam florilor : Bine-ați venit...
Ploile, bătînd într-un zid aurit,
scoteau mărețele fulgere.
Animale cu coarne și ungere
îngenungheau să le mulgem.
Crengile se plecau la poame s-ajungem -
și de cîte ori vîntul trecea
un cîntec de cristale lovite pornea.
Cîte-o insulă desprinsă de continent
pleca în largul ocean transparent ;
vedeam grădinile ei suprapune,
păsările-n zbor o urmau supuse.
Alteori ciocăneam în stîncă-ntrebînd
izvorul, care s-auzea murmurînd :
ce-ai de gînd ?
Și-ndată sărea ca un ied.
Toate lucrurile și ființele spuneau : cred,
și luminau atît de puternic,
că niciodată nu se făcea întuneric.
II
Orbiți de verdele-atîtor cîmpii,
de cîntec de mierlă și ciocîrlii,
ne ducem în peșteră să dormim ;
și cînd se-ntîmplă să murim,
eram zidiți acolo, uitați,
căci de-acum se născuseră alți bărbați,
alte femei, la fel de frumoase.
De ce-am fi plîns deasupra acelor oase ?
Numele, nici ele nu se pierdeau.
Tinerii ca pe niște mantii de preț le purtau.
Erau aceleași nume sonore,
aceleași astre și ore
licăreau în răstimpuri,
aceleași cortegii și anotimpuri,
încît numirăm acele ținuturi ciudate,
ale luminii de nimic tulburate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...