Poezia Călin (file din poveste) partea a-V-a Mihai Eminescu

                CĂLIN
            (file din poveste)
                     V

S-au făcut ca ceara albă faţă roşă ca un măr,
Şi atîta de subţire, să o tai c-un fir de păr.
Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plîngînd,
Inimă făr` de nădejde, suflete bătut de gînd.
Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică,
Ridicînd a tale gene, al tău suflet se ridică ;
Urmărind pe cercuri limpezi cum pluteşte-o ciocîrlie,
Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie,
Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri,
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,
Şi seninul cer albastru mîndru lacrimile-l prind ;
Dar dacă ar cădea toate, el rămîne trist şi gol,
N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol -
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu
Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu ;
Şi din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd ?
Prin ei curge rumenirea, mîndră, ca de tradanfiri,
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri -
Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plînsorile pustie...
Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar
Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?
Tu-ţi arzi ochii şi frumuseţea... Dulce noaptea lor se stînge,
Şi nici știi ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge !