Fabula Cei Doi Șoareci, Vulpea Și Oul de La Fontaine

CEI DOI ȘOARECI,VULPEA ȘI OUL


Știindu-te că-n multe privințe ești întia,
te-aș ridica în slavă, Iris mai sus de soare ;
dar nu ești făurită ca mii de muritoare
și-ai refuzat într-una și smirna și tămâia.
Femeia-i tot femeie!și, sub această latură,
cu zeii și cu regii s-aseamănă frumoasele :
li-i teamă să-și zărească în vreun stih ponoasele.
Dar laudă-le-ntr-una și-n veci nu se mai satură!
Licioarea asta dulce, slăvită de poeți,
cu care zeii gliei ușor poți să-i îmbeți,
nectarul ce s-aduce lui Joe-n boloboace
e lauda și ție cu nici un chip nu-ți place.
Discuțiile-nalte îți pun pe frunte nimburi.
Discuțiile- minunate schimburi!
Se întâlnesc în ele (directe, indirecte,
la voia întâmplării) atâtea subiecte.
În vorba dumitale nimicurile-mi par
că au și ele partea lor de har.
Himerele, știința, menirile virtuții,
de toate e nevoie în astfel de discuții
ce-mi par ca o grădină
cu har din altele sfere,
în care o albină
din toate face miere.
Acestea fiind spuse, nu cred să mă mustrezi
că-n fabulele mele, din când în când, mai vezi
ceva dintr-o doctrină subtilă, îndrăzneață.
Din toate scoate omul povețe pentru viață!
Și după teoria acestei noi doctrini,
jivinele ar fi niște mașini,
făcute doar din arcuri (ține minte!),
din trupuri fără suflet și fără simțăminte,
ceasornice ce umblă frumușel
cu pași egali, orbește, fără țel.
O roată mișcă alta și altele la rând
și-l face, pân` la urmă, să-l și auzi sunând.
Și, după spusa lor, în chip statornic,
jivinele-s la fel ca un ceasornic.
Un obiect, ne spune înțeleptul,
lovește într-un loc și el, de-a dreptul,
trimite mai departe vestea-n grabă.
Impresia prin simțuri dintr-însa se înjgheabă.
Dar cum se-njgheabă? Vrei, nu vrei,
din trebuință, după ei.
Nici vreri, nici pasiune :
jivina se supune
pornirilor numite, de obicei, plăcere,
tristețe, bucurie, iubire sau durere
sau altor stări aidoma, în fine.
Dar stai puțin să ne-nțelegem bine.
-„Ce-i ăsta?” -„Un ceasornic!” -Dar omul?” -„Altă aia!”
Ascultă cum expune Cartesius trăsnaia.
(Păgânii, din Cartesius, făceau
un zeu, de-l cunoșteau!
El între om și spirit, cu minte-ai înțeleaptă,
a izbutit să ție o terezie dreaptă.
cum între om și scoică, bunăoară,
o șine nu-știu-care, o vită de povară!)
Dar iată judecata autorului.
Din toate dobitoacele din lume
-odrasle ale Creatorului -
doar eu am darul gânditorului :
știu să gândesc și ce gândesc anume.
Or, știi, Iris, prea bine, din anumită știință,
că dacă și jivina ar fi având putință,
ca omul, să gândească, asupra ei și-a firii,
n-ar căuta să intre în tainele gândirii.
Descartes, în schimb, ne spune hotărât
că vita nu gândește cât de cât.
Nici ție, ca și mie, nu-ți vine greu să-l crezi.
Și totuși, când în codru ai un prilej să vezi
un Cerb bătrân, isteț, cu zece coarne,
că-i hăițuit cu larmă de haite și de goarne
și-n van vrea cărarea-n desiș să i se piardă,
văzându-se-ncolțit de-ntreagă ceardă
stârnește altul, tânăr, și haita o desparte,
voind în felul ăsta să scape de la moarte.
O, câtă chibzuință și câtă cutezanță
desfășură, sărmanul, să scape cu vieață!
Sucește vânătorii, creându-le probleme,
înșală-ntreaga haită, cu mii de stratageme
și, ca un șef de oaste, îi joacă și îi poartă,
vădindu-se că-i vrednic de o mai bună soartă.


Când Potârnichea-n deznădejde
își vede puii în primejdie
și știe că doar unul - Puișorul -
nu ar putea să-ți ieie încă zborul -
se face că-i rănită și aripa i-e grea
și-atrage vânătorii și câinii după ea,
scăpându-și puișorii cu vieață,
iar când Azor se bucură c-o-nhață
din iarba tăvălită, ca pe-o broască,-
pornește-n zbor și-și lasă dușmanii gură-cască...


Pierduți în ceața Nordului că-n fum,
în țara lor nespus de depărtată,
hălăduiesc atâția și acum,
neștiutori, ca-n vremea de-altădată.
Vorbesc de oameni numai, căci jivinele
își îngrijesc mai bine vizuinile
și construiesc zăgazuri din lut și din pietroaie
să-și apere ținutul de puhoaie ;
din trunchiuri de copaci, din crengi, din gold,
durează peste răuri ca un pod.
Conduși de un bătrân fără răgaz,
toți castorii lucrează întreaga ziulică
la vizuini, la poduri, la zăgaz.
Văzând cu câtă trudă și artă le ridică,
Republica lui Platon îți pare-o ucenică.
Doar oamenii și astăzi, cu știința lor cu tot,
și iarna, ca și vara trec râurile-not,
iar Castorii, în zile geroase,
o duc ușor, la adăpost, în case
și peste pod trec râul fără zor,
căci podu-i rod al iscusinței lor.
Cum fac minuni din trunchiuri, din crengi, din lut, din stuh,
și Castorii să fie doar trupuri fără duh?...



Ascultă și povestea de mai jos,
pe care-o știu de la un rege glorios,
viteaz fără teamă din povești
ce-a stăvilit puhoaiele turcești.
E regele polon . Deci, ia aminte
că regele nu minte.
La granița cu una
din țările vecine,
se războiau într-una
oștirile unor jivine
din neamul Vulpii, după câte știu,
căci ura lor trecea din tată-n fiu.
Și-n luptă înzestrată, ca și noi,
cu cete--naintate de pază și iscoade,
cu cercetași, străjeri și ambuscade,
cu mii de născociri și lucruri noi
din știința blestematului război
-fecior al neființei și tată de eroi-
le crește istețimea prin astfel de isprăvi.
Homer ar fi în stare să le-o înalțe-n slăvi.
Și dac-ar fi, să zicem, că s-ar întoarce-n viață
Descartes, - ce-ar spune, oare, de pildele de față?
Ar spune că natura e pricepută-n ițe
Și toate le rezolvă prin arcuri și rotițe
și că prin, hai să zicem, ceva ca un șurup
memoria-i legată strâns de trup
și, datoria ei, jivina poate
să umble și să facă mai de toate.
Când reapare nada, cum, necum, -
firește că urmează vechiul drum,
să-și caute icoana de-altădată
în minte-ntipărită și păstrată
și fără ajutorul gândirii, prin urmare,
o  face să răspundă cu-aceeași comportare.
În tot ce face, însă, un om, ori ce nu face,
nu seamănă cu-aceste dobitoace.
Într-însul nu-și găsește precăderea
nici nada, nici plăcerea,
ci, mai presus de toate, îl hotărăște vrerea.
În orice-ar fi să facem și-oriîncotro ne-am duce,
e un principiu ager, în noi, ce ne conduce.
Distinct de trup, deși din trup începe,
mai bine decât trupul se concepe
și ascultăm de dânsul cum putem
ca de un jude, - judele suprem.
Au cum pricepe trupul porunca și-o traduce?
Văd mâna cu unealta. Dar cine o conduce?
Și stelele ce-n slavă pierdute gravitează
au cine le-ndrumează?
Vrun înger stă de veghe în fiecare astră?
Un duh străin conduce mașinăria noastră.
Impresia se-njgheabă. Dar cum? N-avem habar!
Mereu ne vom izbi de câte-un „dar”.
Doar în Divinitate ne-vrednicim de har...
Habar n-avea de astea, nu-i vorbă, nici Descartes
și nici nu văd hotare, aici, ce ne despart.
Desigur, în jivine (citate ca exemplu)
nu intervine duhul. (Doar omu-i este templu!)
Jivinelor se cade, de-aceea, să le dau
un punct în plus pe care nici plantele nu-l au,
cu toate că, se știe, și plantele respiră.
Dar cele ce urmează nu ne miră?


Tot căutându-și de mâncare,
doi Șoareci au găsit un ou
-provizie destul de mare:
n-avea nevoie de un bou -
și fără cârcotă sau ceartă
se pregăteau să și-l împartă,
când printre niște tufe o Vulpe au zărit
-un musafir cu totul nedorit.
Au cum să scape oul? S-apropia pârjolul!
Să-l lege? Să-l târască? Să-l dea de-a rostogolul?
Era cu neputință: ar fi-nsemnat să riște -
Nevoia știe, însă, metode noi să iște.
Fiind departe încă de ei cumătra Vulpe,
un Șoarece se culcă pe spate, în miriște,
ținând cu grijă oul între pulpe,
iar celălalt trăgându-l de coadă-n chip de sanie,-
ajunseră în bortă c-oleacă de strădanie.
Mai poate nu-știu-cine de-acuma să susțină
să nu vorbim de duh într-o jivină?
Ba, eu le-aș da, ca faur, și lor ca și copiilor!
Nu cugetă copiii la vârsta jucăriilor?
Deci poate să gândească, măcar din joi în Paște,
chiar cel ce mai de loc nu se cunoaște.
Eu cred că o jivină mai măiastră
va fi având un fel de judecată,
chiar de n-o fi așa cum e a noastră.
De multe ori vedem că ne-o arată
-că-i Castor, că e Șoarece sau Corb -
și e mai de valoare ca mecanismul orb.
Aș preschimba o mână de materie
în niște chintesență de atom,
mai greu de priceput de orice om
sau (ca să nu ne sperie)
în altceva, nestamnic, mai viu ca pălălaia.
Purificând butucul, se schimbă vâlvătaia
în licărul luminii ce poate să ne deie,
chiar -poate - despre suflet, o idee.
Nu-i chip ca însuși plumbul să se preschimbe-n aur?
Aș face din lucrarea aceasta un tezaur
în stare să și cugete, să simtă
și nici un maimuțoi să n-o dezmintă;
iar pentru oameni ca făpturi terestre
aș hărăzi o îndoită zestre :
un suflet deopotrivă pentru toți
-deștepți, nebuni, odrasle și netoți,
ori musafiri ai lumii cu rang de dobitoace;
iar pentru om și îngeri aș mai face
un suflet nou, comun în bună parte,
cu început și, totuși, fără moarte
ce-ar urmări, prin sfere, falangele cerești
și toate le-ar străbate, ca raza prin ferești.
Și cât ar dăinui copilăria,
acest vlăstar ciudat, purces din slavă,
nu și-ar vădi pesemne-n noi solia
decât ca o lumină sfioasă și firavă.
Dar, matur, judecata i-ar sfredeli mai lesne
materia trupească, ce-n dârzele ei bezne
ar înveli într-una, mai avan,
întâiul suflet, șubred, grosolan.