Poezia Palatul Loredano de Vasile Alecsandri

PALATUL LOREDANO



În cel palat de marmoră antică
Ce poartă-n frunte-o scumpă mozaică,
Tablou artist de seculi admirat,
Reamintind Olimpul încîntat,




Opt mari ferești, ogive dantelate,
Cu lui pletoși pe margine săpate,
Răspînd lumini și zgomote de bal
În negru sîn al Marelui Canal.




Dulci armonii de flaute, vioare
Conduc un hor de danțuri săltătoare,
Și, ca prin vis, plăcute năluciri
Se văd trecînd prin magice luciri.




Ttrec albe frunți cu flori, și brațe dalbe,
Ttrec negri ochi cu foc, și sînuri albe,
Iar prin văzduh se-mprăștie ușor
Un farmec viu, aprins, îmbătător.




Din cînd în cînd sus pe-un balcon s-arată
Un înger alb, o frunte-ncoronată
Cu flori de crin aduse din Milan
Pentru Alda, comtesa Loredan.




Ș-oricare om sub stele o-ntrevede,
Fie plebeu sau patrician, el crede
Că s-au ivit în ceruri pentru
Un serafim visat de Rafael.




Gios pe canal gondolele-nșirate,
De-al nopței vînt alene clătinate,
Adorm încet prin legănarea lor
Pe gondolieri în visuri de amor.




Unul din ei tăcut însă veghează ;
Ochiu-i țintit în sus crunt scînteiază,
Ș-un lung suspin frămîntă peptul său :
,,Ah ! unde-i ea ? zice, și unde-s eu !




Cuget amar ! frumoasa contestină
Răspînde-n bal splendoarea sa divină.
Toți încîntați o-ncungiură,-i șoptesc
Cuvinte dulci de-amor... toți o iubesc !...




O ! chin grozav !... și ea fără mustrare
La acel imn de-amor, de admirare
Zîmbește lin ca Venus între zei,
Nemaigîndind la gondolierul ei !''




Plîngînd, Tonin acoardă mandolina
Și, inspirat de vechiul Palestrina,
Prelude-ncet, apoi cu glas sonor
Prin viers duios el spune al său dor.




De pe canal vibranta lui cîntare
Zboară-n văzduh, pătrunde-n sala mare
Cu cîntul blînd ce-aduc albele zori...
Toți stau pe loc și-n inimi simt fiori.




Pe la ferești, pe gotice balcoane,
Prin galerii cu sprintene coloane
Vin alergînd reginele din bal
Și-n grup uimit se pleacă pe canal.




Sufletul lor palpită-n a lor sînuri...
Flori de briliant, brațele cu rubinuri,
Orișice au la ele mai de preț
Cade aruncat pe lîngă cîntăreț ;



Dar el, perdut în visuri dureroase,
Răpit pe-un val de note-armonioase,
Stă neclintit și fără a videa
Tot ce din zbor în barca lui cădea.




Mister adînc ! deodat-a lui cîntare
Vibrează lung de-o stranie-exaltare,
Căci au căzut pe el din cer senin
Flori de Milan, frumoase flori de crin.




Cine de sus le-au aruncat lui, cine ?...
De vrei s-o știi, răpede-te străine,
Și vei zări o gondolă zburînd
În zori de zi spre Lido-naintînd.




Gondola s-a oprit, iar în gondolă,
Sub coperiș cîntînd o barcarolă,
Șede-n genunchi un june gondolier,
Mai fericit decît San-Marc în cer.




Un înger alb pe-o pernă voluptoasă...
Dar ce să spun a lor taină-amoroasă ?
Soarele-i sus, apoi soarele-i gios,
Valu-mpregiur suspină-armonios...