DIHANIA DIN LUNĂ
Un filozof ne-ncredințează
că oamenii de simțurile mereu sunt amăgiți;
iar altul capul ne -mpuiază
că niciodată n-am fi fost mințiți.
că oamenii de simțurile mereu sunt amăgiți;
iar altul capul ne -mpuiază
că niciodată n-am fi fost mințiți.
Au amândoi dreptate, dacă vrei.
Filozofia spune - și nu-i o păcăleală -
că simțurile te înșeală
când pui pe mărturia lor temei.
Dar dacă știi să raportezi
imaginea pe care-o vezi
la lucrul ei din depărtare
și-n mediul ei o încadrezi
și sculele le corectezi,-
atunci se mai înșală omul oare?...
Cu alt prilej, odată, mai pe-ndelete, poate,
voi arăta cum Firea le-a chibzuit pe toate.
Zăresc în culmea slăvii Ochiul Firii :
icoana lui e doar de patru șchioape;
dar dacă l-aș privi mai de aproape,
au Soarele, același, s-ar arăta privirii?
Știindu-i depărtarea, îi socotesc mărimea
și n-am să-l cred turtit ca un obol,
căci mintea, chibzuită, i-ngroașe rotunzimea
și vede-n slăvi Pământul pornit să-i dea ocol.
Când știi să pui în toate un dram de chibzuială,
se spulberă, firește, putința de greșeală.
Nu cred ușor privirea cu zbor ca de săgeată
și nici urechea, poate prea înceată.
Când se îndoaie-n apă șipca dreaptă,
purcede judecata și-o îndreaptă.
Eu, deci, pe judecată pun temei,
nu pe pripeală și pe năzăreală
și ochi mei, cu ajutorul ei,
deși mă mint într-una, nicicând nu mă înșală.
De-ar fi să cred, ca alții, minciuna lor sfruntată,
aș zice că în lună se vede-un cap de fată;
dar știu că nălucirea-i din forfota de linii,
din jocurile umbrei și luminii,
din care se năzare un bou, un elefant,
ca mai deunăzi chiar un savant
din Anglia, care vede în ea
o stranie dihanie, o piază rea.
Ce pacoste pe lume avea de-acum să cadă?...
S-a dus până și regele s-o vadă.
Dar toată grozăvia din zariștea planetei
pe care o vedeau atâți cu el
pornea de la un slut de șoricel,
intrat între lentilele lunetei.
Ce s-a mai râs, cu câtă voie bună,
de bazaconia din lună!...
Când vor putea francezii puterile să-și pună,
ca ei, în slujba unor preocupări de seamă?
E drept, în schimb, că Marte ne-a copleșit de glorie,
și unuia nu-i teamă
când Ludovic îl cheamă
să scrie noi victorii în istorie.
Nici Muzele, odraslele Memoriei,
nu ne-au uitat în fierberea victoriei.
Ni-i dragă, ea, și pacea și tare ne-ar plăcea,-
dar știm că, la nevoie, n-om plânge după ea.
Și pacea o dorește și Carol, ca și noi,
și.i priceput în tihnă să-și rânduiască trebile,
cu toate că-i destoinic și-n vreme de război;
dar mai curând, firește, ar potoli gâlcevile,
căci biruința păcii l-ar face mai măreț.
E oare-n toată lumea o slavă mai de preț?
Isprăvile lui Cezar mai vrednice-s de glorie
ca epoca încrisă de August în istorie?...
Veni-va, oare vremea cu zariști luminoase,
mul așteptata vreme, pe care o dorim,
când vom putea în tihnă să ne-ndeletnicim
și noi, ca voi, de pildă, cu artele frumoase?...
Filozofia spune - și nu-i o păcăleală -
că simțurile te înșeală
când pui pe mărturia lor temei.
Dar dacă știi să raportezi
imaginea pe care-o vezi
la lucrul ei din depărtare
și-n mediul ei o încadrezi
și sculele le corectezi,-
atunci se mai înșală omul oare?...
Cu alt prilej, odată, mai pe-ndelete, poate,
voi arăta cum Firea le-a chibzuit pe toate.
Zăresc în culmea slăvii Ochiul Firii :
icoana lui e doar de patru șchioape;
dar dacă l-aș privi mai de aproape,
au Soarele, același, s-ar arăta privirii?
Știindu-i depărtarea, îi socotesc mărimea
și n-am să-l cred turtit ca un obol,
căci mintea, chibzuită, i-ngroașe rotunzimea
și vede-n slăvi Pământul pornit să-i dea ocol.
Când știi să pui în toate un dram de chibzuială,
se spulberă, firește, putința de greșeală.
Nu cred ușor privirea cu zbor ca de săgeată
și nici urechea, poate prea înceată.
Când se îndoaie-n apă șipca dreaptă,
purcede judecata și-o îndreaptă.
Eu, deci, pe judecată pun temei,
nu pe pripeală și pe năzăreală
și ochi mei, cu ajutorul ei,
deși mă mint într-una, nicicând nu mă înșală.
De-ar fi să cred, ca alții, minciuna lor sfruntată,
aș zice că în lună se vede-un cap de fată;
dar știu că nălucirea-i din forfota de linii,
din jocurile umbrei și luminii,
din care se năzare un bou, un elefant,
ca mai deunăzi chiar un savant
din Anglia, care vede în ea
o stranie dihanie, o piază rea.
Ce pacoste pe lume avea de-acum să cadă?...
S-a dus până și regele s-o vadă.
Dar toată grozăvia din zariștea planetei
pe care o vedeau atâți cu el
pornea de la un slut de șoricel,
intrat între lentilele lunetei.
Ce s-a mai râs, cu câtă voie bună,
de bazaconia din lună!...
Când vor putea francezii puterile să-și pună,
ca ei, în slujba unor preocupări de seamă?
E drept, în schimb, că Marte ne-a copleșit de glorie,
și unuia nu-i teamă
când Ludovic îl cheamă
să scrie noi victorii în istorie.
Nici Muzele, odraslele Memoriei,
nu ne-au uitat în fierberea victoriei.
Ni-i dragă, ea, și pacea și tare ne-ar plăcea,-
dar știm că, la nevoie, n-om plânge după ea.
Și pacea o dorește și Carol, ca și noi,
și.i priceput în tihnă să-și rânduiască trebile,
cu toate că-i destoinic și-n vreme de război;
dar mai curând, firește, ar potoli gâlcevile,
căci biruința păcii l-ar face mai măreț.
E oare-n toată lumea o slavă mai de preț?
Isprăvile lui Cezar mai vrednice-s de glorie
ca epoca încrisă de August în istorie?...
Veni-va, oare vremea cu zariști luminoase,
mul așteptata vreme, pe care o dorim,
când vom putea în tihnă să ne-ndeletnicim
și noi, ca voi, de pildă, cu artele frumoase?...