Fabula Șoarecul Și Stridia de la Fontaine

ȘOARECUL ȘI STRIDIA


Deși avea cu ce să viețuiască.
urându-i-se-n vatra părintească
și vrând să mai cunoască și alt trai,
un Șoarece de plai
și-a părăsit sălașul, pornind să hoinărească.
Când se ivi în lume din bezna rădăcinilor
se minună văzând că lumea-i mare.
-,,A, uite Caucazul și lanțul Apenilor!”
își spuse el, zărind în zare
un șir de mușuroaie pierdut în depărtare.
Și tot mergând agale - stingher argonaut -
la zarea de talazuri ajunse, în sfârșit,
pe un tărâm cu alge și stridii împânzit.
Crezuse că-s corăbii la-nceput!
-„Tătâne-meu, își zise, a fost un amărât:
necutezând să plece în largul zării,
în borta lui, sărmanul, se stinse de urât.
Dar cunosc de tânăr împărăția mării,
c-am străbătut pustiuri de arșițe cumplite...
(Dar toate le știu din auzite!)
Era, se vede treaba, un Șoarece nerod
pe care-nfumurarea îl cam scotea din minți,
nu dintre cei de fală, ce cărțile le rod,
de-ajung să fie tobă de carte până-n dinți.
Și dintr-atâtea stridii zvârlite de vâltoare,
se deschisese una cu valvele de-o șchioapă
și respira, voioasă, și se-ncălzea la soare,
cu carnea albă, grasă, să-ți lase gura apă.
Și Șoarecele nostru de la plai
se bucura grozav c-a dat de trai,
S-apropie. Dar nu știu cum se face,
că-și vâră capul între carapace
și tam-nesam se pomenește
prins ca-ntr-un clește...


Pe un naiv, firește,
și-o scoică îl uimește!
Iar cel ce uneltește
și semenii își sapă
adesea se trezește el în groapă...