Poezia Călin ( file din poveste ) partea a-VI-VII-a Mihai Eminescu

                   CĂLIN
                       VI


O, tu crai cu barba-n  noduri ca şi cîlţii cînd nu-i perii,
Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrîn fără de minţi,
Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi ?
Să  te primbli şi să numeri scînduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac !
Alungat-o-ai pe dînsa, ca departe de părinţi
În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinț.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

                            VII


Sură-i sara cea de toamnă ; de pe lacuri apa sură
Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură ;
Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate
Rînduri, rînduri trece-un freamăt ce le scutură pe toate.
De cînd codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,
Îşi deschide-a lui adîncuri, faţa lunei să le bată,
Tristă-i firea, iară vîntul sperios vo creangă farmă -
Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.
Pe potica dinspre codri cine oare se coboară ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.
Şapte ani de cînd plecat-ai, zburător cu negre plete,
Ş-ai uitat de scoarţa mîndrei, iubitoarei tale fete !
Şi pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculţ
Şi cercînd ca să adune într-un cîrd bobocii mulţi.
- Bună vreme, măi băiete! - Mulţămim, voinic străin !
- Cum te cheamă, măi copile ? - Ca pe tată-meu - Călin;
Mama-mi spune cîteodată, de-o întreb : a cui-s, mamă ?
,,Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă."
Cînd l-aude, numai dînsul îşi ştia inima lui,
Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.
Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,
Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roş opaiţ ;
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,
Un papuc e sub o grădină, iară altul după uşă ;
Hîrîită, noduroasă, stă în colb rîşniţa veche,
În cotlon torcea motanul, pieptănîndu-şi o ureche ;
Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac
Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac ;
Pe-o icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată
Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată ;
Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi
Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ
Purceluşii cu coada sfredel și cu beţe-n loc de labă,
Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.
O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie
Printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbuie.
Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă.
El s-aşează lîngă dînsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardă cu durere, suspinînd o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă,
Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,
Spăriet la el se uită... i se pare că visează,
Ar zîmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvîcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
Ea se uită, se tot uită, un cuvînt măcar nu spune,
Rîde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale.
Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii plini de apă,
Şi pe rînd şi-astupă gura, cînd cu gura se adaptă.