Poezia Călin ( file din poveste ) Partea IV de Mihai Eminescu

         
                   CĂLIN
                                                      
               ( file din poveste )
                  Capitolul IV


Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat.
Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat ;
Şi atuncea cînd spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
Ea-l opreşte-n loc ochii şi c-o mult smerită rugă ;
- O ,rămîi, rămîi la mine, tu, cu vers duios de foc,
Zburător cu plete negre, umbră de noroc
Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,
Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit.
O, tu umbră pieritoare, cu adîncii, triştii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi !
El s-aşează lîngă dînsa şi prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
- O, şopteşte-mi - zice dînsul - tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte nenţelese, însă pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
Şi-l visez, cînd cu-a mea mînă al tău braţ rotund îl pipăi,
Cînd pui capul tu pe pieptu-mi şi bătălile îi numeri,
Cînd sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
Şi cînd sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele
Şi cînd inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Cînd pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,
Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
Şi nu pot să-ţi spun odată, cît-ah ! cît îmi eşti de dragă !
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
Căci pe rînd şi-astupă gura cînd cu gura se adapă ;
Unu-n braţele altuia, tremurînd ei se sărută,
Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută,
Ea-și acopere cu mîna faţa roşă de sfială,
Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală.