LUPUL POCĂIT
Lupul părul ăși leabădă,
Dar năravul nu-și lasă.
Un lup dac-a-mbătrânit,
Într-o zi ce i-a venit,
A vrut a să pocăi
Și faptele a-și căi.
Deci cu acest al său gând,
Numele-n câine schimbând,
S-a smerit ca un bătrân
Și s-a băgat la stăpân,
Să slujească într-un an
La oi, pe lângă cioban.
Într-acest chip dar slujind
Și oile-n cîmp păzind,
Într-o zi fiind lungit,
O oaie la mirosit.
El îndată ș-a uitat
Că e în câine schimbat
Ș-apucînd oaia de trup
O jertvi-n grab ca un lup.
Ciobanul peste el dând
Ș-acestă faptă văzând:
- Ce-ai făcut, l-a întrebat,
Câine bătrân și spurcat?
Iar el smerit să uita
Ș-într-acest chip să-ndrepta:
- Eu, zise, fiind culcat,
M-apucasem de visat.
Oaia cum păștea-mprejur
Viind tocma ca un fur,
Pe la spate mă mușca
Și coada îmi îmbuca.
Eu i-am zis o dată ,,mâr”,
Dar ea tot mă supăra
Și nu să astâmpăra.
Atunci și eu, necăjit,
Cum o trântii, a murit.
Și de frică să n-o vezi
Și să mă-nvinovățezi,
Apucai de o mâncai
Și în burtă o băgai.
Dar ciobanul nu glumi,
Dându-i una,-l adormi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...