ELEGIE ÎN PĂDURE
În vale iar tălăngile răsună
Și pier sunînd a vremuri vechi pe drumul
De toamnă ce coboară către țară...
Rămîne muntele pustiu și singur.
Făgetul e de aur, numai brazii
Stau pururi verzi pe cerul mai albastru.
În codru ghionoaia bate toaca
Grăbit, și toaca schitului răspunde.
Și nu mai știi de-o vreme : e monahul
Sau pasărea ce-și spune rugăciunea.
Dar au tăcut ca să înceapă vîntul.
Ca un izvor cu ape șoptite
El curge tot mai lin, tot mai departe
În liniștea înaltă care-l soarbe.
Amurgul a intrat în codru, calcă
Pe foi uscate pașii de lumină,
Și un ecou deodată se trezește
Din somn adînc ca să adoarmă-n vale.
De-acuma lasă-mă să sui la munte.
Păstor de zile grele și de gînduri,
Să mă opresc la stîna părăsită,
Să-mi număr turma grijilor în tihnă,
Să sun domol din fluier, să-mi adoarmă
Durerea, o mioară, la picioare.
Să-mi pun urechea la pămînt, s-audă
Surd inima pămîntului cum bate,
Și ochii să-i ridic pe culmi să vadă
Întîia stea crescînd mereu lumina
Ce tremură aprinsă la icoana
De sticlă și de taină a tăriei.
Și mai tîrziu, rotindu-se, să prindă
Sus zodiile cerului în care
Stă scris de cînd e lumea soarta lumii,
Și soarta pasării, și soarta frunzei,
Și soarta muntelui, și soarta mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...