Poezia Ovidiu de Ion Pillat

OVIDIU



Întîia stea clipi în zare. Vîntul
Porni prin stuf cu aripă de păsări,
Apoi stătu. Se auzi deodată
Rostogolirea valului, departe,
Urcînd mereu din partea dispre mare -
Cînd l-am zărit venit încet și singur,
Cu capul aplecat puțin ca unul
Ce stă de mult de vorbă cu pustiul.
Prin bălți, în care triste păpurișuri
Oftează lung cu șoaptă omenească,
Vînasem toată ziua și cu pușca
Pe umăr mă-ntorceam în spre cetatea
Ce-a fost odată Tomis și-azi e alta.
Pe cîmpul ars de toamnă al Dobrogei,
Știam că va veni multașteptatul
Poet, ce-și plînge peste morți durerea.
Dar ochii lui, bătrîni de zeci de veacuri,
Nu m-au văzut. Sub albelor lor gene
Priveau adînc spre țărmul unde-n noapte
Se deslușea neptunic glasul mării.
Atunci, din stuful ghiolului o albă
Aripă și-a-nălțat, străină, zborul,
Și lebăda sălbatică, în taina
Acestui cer, prin stelele de toamnă,
S-a legănat o clipă, ca ținută
De tremurate fire de-ntuneric ;
Apoi s-a dus țipînd atît de jalnic
Că vîntul speriat s-a strîns în baltă,
Și sufletul în mine, cînd pe zare
A lunecat cu aripe întinse
În noapte, spre o țară de lumină
Cu soare cald care cresc coloane
Ce-și înfloresc zăpada cu acantă.




Pierise zborul alb în umbră. Pasul
Meu singur stînjenea singurătatea.
Un far clipi departe. Dindpre mare
Sirena unui vas mugi să plece.
În gara din Palas locomotive
Rar stepa înnoptată uruirea
Vagoanelor se stinse. Numai marea
Rămase să-și ridice glasul antic,
Sub zodiile toamnei, numai marea.