DAFNI
Mînăstire acorată pe pămîntul lui Apollo,
Dafni, sfinte cărămizi,
Cine va reda vreodată sufletului meu de-acolo
Umbele de chiparizi,
Cerul dimineții clasic conturat cum e o cupă
De lumină cu argint,
Și în inimi călătoate dorul primăvererii după
Eleusis și Corint !
Cine va suna talanga turmelor de pe coline
Ca-ntr-un viers de Theocrit,
Și în curte printre dafini va lega - o, Dafni ! - cine
Maci de sînge pe granit ?
Mai trăiesc ca altădată zeii veșnici, mînăstire,
Și zadarnic ai cuprins,
Ca s-o răstignești sub cruce, o coloană. Stă subțire,
Pururi vie, cu trup nins,
Cu trup, cu trup tînăr în divină nepăsare
Ca pe vremea cînd purta
Peste frunte o metopă și o friză pe spinare -
Dă-mi, coloană, pacea ta !
Și-nflorită printre pietre, floarea morții, asfoldelă,
Mă învață cum să fiu
Ca să seamăn după moarte cu sculptații pe o stelă
Din Cheramicul pustiu.
Iar tu zeu al poeziei, o, Apollo, mă îndrumă
Ca să scap biruitor,
Căci în naos, ce patetic, cu durerea-i mă sugrumă
Tragicul Pantocrator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...