COCORII
Pe șesul peste care seară cade
Cenușa și pustiul se întind.
Tot mai lucește-n zare apă albă
De toamnă fumurie, cînd, foșnind
Din aripi ridicate, se coboară
Cocorii cerului. Întregul stol
Se strînge să-și ia masul pentru noapte
Și, umbre din trecut, pe cîmpul gol
Nostalgicul lor cînt și-oprește goana.
Dar călăuza veche,-ntr-un picior
Veghează, somnul morții să nu-i prindă.
Spre stele țipă ea sfășietor,
Și cîrdul, speriat de glasul mare,
Cu freamăt lung de zbor se pierde-n neguri.
Tăcerea urcă. Se deschide-n zare,
Mijind a zori de zi, o apă albă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...