Poezia Mortul de Ion Pillat

MORTUL


Deodată s-au rupt norii, și deodată
Zbucniră-n ceruri munții toți de piatră.
Se depărta furtuna. Rar, un tunet
Venea rostogolit de-a lungul văii,
Lovindu-se din stei în stei, năvalnic.
Se-nsenina. Își scutura brădețul
Broboanele de apă sclipitoare,
Și pe poiană au ieșit oierii
Din poalele pădurilor cu turma
Să-ncremenească iar, proptiți în bîtă.




Cînd seara umbra lor s-a făcut lungă,
Ciobanul-nalt în cușmă brumărie
A coborît în vale unde rîul
Umflat de ploi, rotindu-se-n bulboane,
Gonește orb ducînd vîrtej butucii
Și plutele sfărmate, sus, la cheie.
Acolo, la poiana de pe ape,
Îl aștepta Maria lui, o fată
Dintr-un sătuc sărăcăcios. Venise
În mîini cu legătura de merinde,
În ochi cu o iubire încă nouă.
Cu păr bălai și trup subțire-n mladă,
Cum se strîngea sfioasă de grumazu-i
Și-i se lipea de piept copilărește
Și se-anina cu brațele de gîtu-i,
El, neclintit, ea, numai tremurare,
Păreau așa un brad și un mesteacăn
Cu crengile unite de furtună.
Cînd s-au trezit, pe vale înnoptase,
Și rîul, ce scădea mereu, ca leșuri
Șăsînd pe prund butuci de brad și trunchiuri,
A părăsit pe-o limbă de nisipuri,
Sub un arin cu ramurile joase,
Un trup de om cu ochii plin de ceață.
Nu l-au văzut, nu mai vedeau nimica.
Îmbrățișați trecură lîngă dînsul
De tot aproape. Fata de o dată,
Rîzînd, s-a rupt din brațe dragi. Ciobanul
A stat puțin privind-o cum se pierde
De umbrele pădurii alintată.
Vîrî apoi merindea în desagă,
Își trase peste ochi căciula sură
Și o porni la munte cu nevoia.




Se înnoptase bine. Cîte una,
Ca oile-n poiană, stele, stele
Ieșeau din ce în ce mai mari. Departe,
Prin toancele de piatră, vîjîitul
Nahlapilor în spumă era groaznic.
Dar Bistrița la marginea fîneșei
Își liniștise val cu val mînia
Și murmura un cîntec vechi de leagăn,
Pe cînd arinul, tînăr ca și mortul,
Îl mîngîia cu ramuri aplecate
Și frunze verzi, ușor de tot, pe frunte.