Poezia Norul de Ion Pillat

NORUL



Tot cerul în amurg își limpezise
Albastrul ud, acuma mai adînc.
Se liniștise vîntul. Era pace
Pe țărmul dintre ape și cîmpii
Iar ploaia cu o mie de fuioare
Foșnindu-și fuga peste lanuri verzi
Lăsase doar să tremure departe,
Țesut dintr-o urzeală de lumină,
Un curcubeu tîrziu care sfîrșea.
Pe drumul strîmt ce duce pe nisipuri
Tăceam mergînd spre casă cu copiii,
Și ne-am oprit mirați cum nu se poate,
Căci zborul lui puternic îl purta
Pe mare, și cu aripe tivite
De soare roș venea vîslind văzduhul.
,,Un nor, am spus, e doar un nor.” Dar sigur
Nu sînt nici azi, căci vîntul era mort.
Zbura greoi și parcă da din aripi
Rotindu-se domol în cercuri rare,
Și i-am văzut atunci sub piept o rană
Prin care raze roșii se scurgeu
Prelinse-ncet ca picături de sînge.
Deodată se opri stingher și mare,
Atît de singur că părea un zeu.
Apoi, lăsîndu-și gîtul alb pe spate,
Cu capul moale aplecat în moarte,
Alunecă învolburat pe mare.
Și spuma mării se făcu de purpur
Cînd aripa lui frîntă o atinse,
Și valul se văcu de aur vînăt
Strălucitorul trup cînd se topi.
Iar noi încremeniți priveam apusul,
Albastru sfînt al cerului adînc.
Se liniștise totul. Era pace.
Din pleoapa zării luneca pe ape
O lacrimă de-argint, întîia stea.