SCITUL
Cînd pînă-n zări e cîmpul numai iarbă
În jocuri de lumină și de vînt,
Cînd herghelia se repede oarbă
Și-l vîntură cu coama la pămînt,
De-mi sună-n cer întîiul tunet goarna
Și bubuie din depărtăti în depărtări,
În sînge mi se dezmorțește iarna
Și ce-a fost mort învie din uitări.
Pe roib o pornesc cu zorii.
Oprit cu ochii roată pe gorgan,
Adulmec vîntul și aud cocorii
Vestind din cer sămînța altui an.
Atunci, înfricoșat, descalec iute
Lipind urechea de pămîntul viu.
Și din afund de lumi răspund pierdute
Popoare răscolite din pustiu.
Aud prin vreme scîrțîit de care.
Galop adînc vuind spre răsărit.
Și inima îmi bate tot mai tare
Chemîndu-mă cu sîngele meu scit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...