SÎNGE STRĂBUN
Cînd noaptea mi se lasă pe pleoapă,
Ursita zilei de-astăzi de-a apus,
Vuind mă fură vremea ca o apă
Și-o iau pe firul sîngelui în sus.
Mijesc din umbră stepe nesfîrșite...
Nechează-n vîntul zorilor un mînz.
Scad focuri. Corturi cad. Se zbat copite.
Deodată soarele pe suliți, dîrz !
Deodată-n mine tot vîrtejul stepii,
Tot dorul meu în vîntul ei răpit !
Vultanul, cînd l-au deșteptat sirepii,
Din ierburi cu-aripi aprigi a zbucnit.
Strunindu-mi murgu-n loc, rămas cu palma
Deasupra ochilor, îi văd urcînd
În soare aripa de foc, de-a valma
Cu sufletu-mi năvalnic și nenfrînt.
Și-n urma lor, cînd i-am pierdut în zare,
Un chiot am zvîrlit așa păgîn,
Că peste țări și veacuri tot îmi pare
Că îmi aud năprasnicul stăpîn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...