Poezia Ucigașul Fără Voie de Grigore Alexandrescu

UCIGAȘUL FĂRĂ VOIE



O temniță-adîncă îmi e locuința :
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune ființa
Cerescului soare, seninului cer.




Și frigul mă-ngheață : e umed pămîntul :
De ziduri, de lanțuri eu sînt ocolit :
Aici suferința așteaptă mormîntul,
Căci legile lumei așa au voit.




Adus ca o crudă, sălbatecă hiară,
L-a temniții poartă nădejdea-am lăsat,
Și simț chinuire atît mai amară
Cu cît a mea soartă eu n-am meritat.



O noapte fatală ! o noapte cumplită !
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit :
Ședea lîngă mine... un vis, vis cumplit !





Văzui : în bătrîne păduri depărtate
Părea că mă aflu ; eram călător ;
Dar calea pierdusem ; pe rămuri uscate
Cînta cucuveaua cu glas cobitor.




Copacii în preajmă-mi părea că-nviază :
Din toată tulpina un gemet ieșa :
Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.




Și eu fugeam iuțe, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sînge-nchegat
Silințe-mi zadarnici punea-mprotivire ;
D-o rece sudoare eram inundat.




Sufla un vînt iute, și luna-ngrozită
În spațiuri vecinici trecea alergînd,
Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălidă,
Întinse pustiuri abia luminînd.





Apoi deodată în nori se ascunse,
Și lipsa ei dete cumplitul semnal :
În spaima nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal.




Schelet d-altă lume, cu forme cumplite,
Rînjind, către mine privea neclintit :
În mîna-i uscată, în unghi ascuțite
Ținea o femeie... din capu-i zdrobit.




Mușca cîteodată, mușca cu turbare,
Și creieri și oase din gura-i cădea :
Uimit rămăsesem : la orce mișcare
Părea că ea rupe din inima mea.




Dar ceata de hiare o văz... mă sosește...
Fierbintea-i suflare acum o simții...
Mă plec, cat, și mîna-mi grea piatră-ntîlnește,
Coragi desnădejdea îmi dă, și... izbii....





Un țipet s-aude... eu sai în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.
Soția-mi lipsită d-a vieții suflare
Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat !





D-atunci zile multe și nopți osîndite
Pe fruntea-mi trecură ! eu nici am simțit
A lor osebire ; vedenii cumplite
Și țipetu-acela în veci m-a-nsoțit.




Răsună el seara, l-auz dimineața,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat ;
Și eu trăiesc încă ! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.






Aici aștept vremea și ziua dorită,
Să văz daca dreptul ceresc împărat
Privește la fapta-mi, ce este cumplită,
Sau numai la cuget, ce este curat.



                                                                1847