Poezia Un Ceas E De Cînd Anul Trecu Grigore Alexandrescu

UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU



Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte
Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput :
Ce vie salutare din inimă fierbinte
L-a priimit ! ce seară ! De anu-atunci trecut




Ziceam : ,,S-a dus ș-acesta c-o parte din viață ;
Dar ziua lui urmă cu drag o pomenesc ;
Frumos apus vestește frumoasă dimineață,
Și anul ce începe tot astfel doresc''.




Așa-l doream ! în lungă, în oarbă-ncredințare
Eu nu vedeam că soarta zîmbește cu amar,
Că vremi și dureri gătește răzbunare,
La vechiile lor drepturi uitate în zadar.





Schimbat nimic nu pare : alesele ființe,
Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea :
De voia întîmplărei mai multe din dorințe
Cu graba împlinite putui a le vedea.





Apoi, unde e răul ? de ce și cum... cuvîntul,
Om nu poate să-l știe afară decît eu ;
Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul,
Iar martur suferinții-mi e numai dumnezeu.





A ! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare
S-aline, să adoarmă un chin sfîșiitor,
O știu ar fi frăția-ți acea mîngîitoare
Acel simțiment tînăr ce eu îți sînt dator.





E scump prieteșugul ce-nsuflă o femeie
Desprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți ;
Și dulcele ei suflet, electrică scînteie,
Mîngîie orce suflet la care s-o ivi.





Ades, cînd în luptă cu gîndurile mele,
Muncit d-al suferinței demon nemblînzit,
Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
Din sfere luminoase, din aer bălsămit.





Căci știu eu viitorul... el nu poate să fie
Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut ;
Bogat de chinuire, deșert de bucurie,
Pustiu, fără nădejde, sălbatec și tăcut.




Ștejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbește,
Stă încă în picioare, semeț și neclintit ;
Dar inima-i e arsă, și orcît mai trăiește
De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.