PĂDURARUL ȘI PĂDUREA
C-a rupt-o sau că, poate, s-o fi-ntâmplat să-i cadă,
ajunse cu toporul în mână fără coadă.
Pădurea-n vremea asta nici nu se sinchisea.
Dar Pădurarul nostru rugatu-s-a de ea
o creangă, numai una, să-i mai dea,
făcându-i jurăminte că de azi
s-o duce după lemne în altă parte
și va cruța bătrânii stejari și mândri brazi...
Pădurea, amăgită de vorbele-i deșarte,
i-a dat-o osândindu-se la moarte.
(Avea, în scurtă vreme, amar să se căiască!)
Îndată, Pădurarul, uitând de jurăminte,
purcese s-o sluțească
mai crâncean ca-nainte.
Ce rost avea să plângă
acuma, să n-o darme,
când ea, ca o nătângă,
îi dăruise arme?...
Faci bine tuturor și lumea, zău,
îți face rău!
În van te zbați și strigi, că n-ai putința
să smulgi din rădăcini, din jurul tău,
abuzurile, nerecunoștința.
Dar poți să taci când vezi un nătărău
sluțind nămiaza mare-n chip barbar
plăcuțele umbrare ce când pe rând dispar?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...