Poezia Cîntecul Cămășii de Octavian Goga

CÎNTECUL CĂMĂȘII



Eu sunt o biată, ieftină cămașe,
Sunt o sumară haină populară,
De mii de ani de cînd mă îmbrăcară,
Eu sunt pudoarea plebei nevoiașe.





Eu m-am pornit din cîmp, de pe ogoare,
Din cînepa ce-au semănat țăranii...
( Tatăl meu e unul Ioan al Anii.)
M-a tors, în albe nopți la șezătoare,
Cu grabnic spor, o ceată de neveste,
Din gura lor știu doine plîngotoare
Și-am învățat cu firul de fuioare,
Din fiecare fus, cîte-o poveste.
Am fost țesută la război, în tindă,
Și m-a cusut încet o fată mare,
M-a înflorit la mîneci cu mătasă
Și mîna ei a izbutit să prindă
În arabescuri fine și barbare
Toat-așteptarea dulce de mireasă...
Țiu minte, vezi, cînd am ieșit din casă
Și cînd la horă,-n vesela grămadă,
M-am prins întîii curată și frumoasă,
Cum străluceaam în albul de zăpadă...





De-atunci, în cruda anilor povață,
Cîte-au fost date-asupra mea să cadă
Ca niște păsări groaznice de pradă...
Ce-aruncătură stearpă de viață !
Prin praf, prin fum, prin negură și ceață,
Subt sulițele arșiței de soare,
Ori în bătaie de vifor și ninsoare,
Eu m-am zbătut, o chinuită roabă.
Eu m-am zbătut, o chinuită roabă.
Și zi cu zi din munca mea neghioabă
Mă năpădiră rîuri de sudoare...
Blesteme cîte lung clocotitoare
Îmi trimitea scheletul de subt mine,
Subt vălul meu adăposteam ruine,
Cînd glia neagr-o răsturnam cu boii...




Și-n drumul greu, cum mă pășea dușmanul,
Mi s-au vîndul ițarii și sumanul,
Numai pe mine m-au iertat ciocoii...
Azi, cum mă vezi săracă, nelăută,
M-am zdrențuit, sunt galbenă și neagră.
Și-n goana mea de toți nepricepută
M-am pomenit netrebnică și ruptă.
Dar totuși poate-ți mai aduci aminte
Că suptă-așa de foame și de boală,
Ca un drapel de-nfricoșată luptă,
Pe cînd eta bătaia mea fierbinte,
Eu sfîrticată, tragică și goală,
Am năvălit tranșeele nemțești,
Am dat asalt, în cîmp, la Mărășești.