Poezia Privighetori Și Ciocîrlii de Octavian

PRIVIGHETORI ȘI CIOCÎRLII  ( După Petodi )


Vai, pînă cînd va trebui s-ascult
Cum împletiți din razele de lună
Cîntări din vremuri de demult,
Ce le-a-ngropat cu valul ei uitarea ?...
Și cînd stricați voi cuiburile voastre
Din dărîmate cetățui sihastre,
Unde v-ați pus la-ntrecere nebună
Cu huhurezi și bufnițe-mpreună ?...
Demult,
Demult v-ascult ;
Cîntați fără-ncetare,
Și-n ochii voștri tulburi
Văd dulce-nfiorare,
Văd lacrima părerilor de rău...
Neputincioase lacrimi fără roadă,
Căci de minciună ochii-mi dau dovadă...
Ce sunteți doar voi toți pe cîți v-ascult,
Voi, cîntăreții vremii de demult ?...


Sînteți tîlharii vechilor morminte,
Ce dezgropați a vremii moaște sfinte
Și dezgropați ascunsul ei tezaur,
Și-l dați pe prețul frunzelor de laur...
Eu nu vă vreau cununa, nici mărirea,
Miros de mort și putregai e-ntr-însa...
Se zbuciumă bolnava omenire,
Truditu-i suflet cere premenire,
Vedeți, s-a smuls din pacea lui pămîntul,
Și vîntul
Dezlănțuitei patimi trece-n goană
Și seceră bolnavi în orice parte...
Vedeți, un neam cum e ajuns de moarte,
Cum alte cad, căci boala le supune...
Și cine-mi spune :
Se mai trezesc odată adormite
Viețile de seminții strivite ?...
Dar, uite,-acum, în ziua de pierzare
Lecuitor purcede să coboare,
Nu-l știu, nu-l simt, nu-l văd omorîtorii.
A ta-i cîntarea, orișice strigare
De care astăzi struna mea tresare ;
Tu ești izvorul lacrimilor mele,
Tu-mi ești povața viețuirii grele ;
Nădejdea mea spre tine se îndreaptă,
Ș-atunci, un leac durerii din vechime
Și ranelor tămăduire dreptă,
Eu glasul tău aștept : viitorime !


...................................................................................


Iar voi, întîrziați poeți :
Tăceți !


Tăceți !
De-ai fi atît de-ndurerat
Și-atît de dulce picurat,
Cu glasul de privighetori
Al vostru cînt,
Privighetoarea-i soră cu amurgul,
Iar pe pămînt,
Noi așteptăm toți revăsat de zori,
Noi așteptăm suflarea dimineții
Pe-a lumii temelii,
Vrem să vestească soare cîntăreții :
Vrem ciocîrlii !