Poezia Lingoare de Tudor Arghezi

LINGOARE



Fata noastră e bolnavă,
Fata mea și-a dorului,
În vîrful piciorului
A-nțepat-o cu otravă
Spinul prins de crini și laur.




Fată, nu ți-am spus să pui
Ghetele cu bot de aur,
Șesu-n turn să și-l încui,
Să-ți farmeci cărările,
Să te joci de-a Duhul Sfînt
Și numai cu zările
Să te reazimi de pămînt ?
Nu ți-am spus eu, la călcîi,
Să pui floare de sulfină
Și, ca steaua, să mîngîi
Ghimpii, spinii cu lumină ?
Să fii floarea ce-și desparte
Frumusețea de țărînă
Și sleiește sus, departe,
Viața ei de-o săptămînă ?
Nu ți-am spus, seara și-n zori,
Toate, de cîte trei ori ?



( Fate zace-n pat bolnavă,
Gingașă și somnorpasă,
Ca pe-o tavă
De argint o chiparoasă.)




Căci nu fui de la-nceput
Ca să te fi fost făcut,
Eu, cu degetele mele,
Din luceferi și inele !
Ți-aș fi pus, ca să nu suferi,
Pleoape zmulse de la nuferi,
Ochi cîte un bob de rouă,
Licurici în lună nouă.
Sînii, ca doi pui de mierlă,
I-aș fi pus în cîte-o perlă.
Și de fiece obraz
Un rubin ori un topaz.
M-aș fi dus să-l văd cum țese
Soarele prin frunze dese,
Cum izbește-n piatră rîul
Și s-ascult cum crește grîul,
Cum își pune largul vînt
Aripile pe pămînt.
Și din tot acest știut
Ceas cu ceas te-aș fi cusut,
Și drept suflet ți-aș fi pus
Sabie cu vîrf în sus.
Dar de stai și te gîndești,
Mai bine să fii cum ești,
Să te-nțepi, să te strivești
Prin bucate pămîntești.