Fabula Leul de La Fontaine

LEUL


Sultanul peste atâtea seminții,
strânsese Leopardul avuții
cirezi cît vezi prin pajiști și livezi;
pe câmpuri oi, în codri cerbi, pe plaiuri iezi.
Când iată că-ntr-un codru vecin, pe eleșteu,
văzu lumina zilei un puișor de Leu,
Soliile și cărțile
plouară cu urări din toate părțile.
Sultanul pe Vulpoi îndată-l cheamă,
vizirul său, un diplomat de seamă,
și-i spune, stând de vorbă cu dânsul despre Leu:
-„Ți-e teamă, mi se pare, de el ca de un zmeu!
Crezi oare că orfanului
-sărmanului -
de cuceriri îi arde?...”
-„Ți-i milă azi de dânsul, Slăvite Leoparde,
dar mie nu mi-e milă
de-asemenea prăsilă,
și ca vecini cu astfel de tâlhari,
supun Măriei Tale părerea mea umilă:
rămâi cu ei prieten, dacă vrei;
iar dacă nu, distruge-i cât nu sunt încă mari,
că mai târziu te vor distruge ei.
I-e dat s-ajungă mare, spun astrologii mei...”
Dar parcă trăncănise
Vulpoiul pentru graiuri,
căci Vodă ațipise
pe maldărul de lauri
și mici și mari, în țară dormeau din zare-n zare...
Iar când ajunsese Puiul de Leu un Leu în stare
să rupă-n colți, să sfâșie în gheare,-
ca din senin porniră
să bată-n dungă clopotele
și zgomotele, ropotele, tropotele
se întrțiră, oștile porniră.
Vizirul, calm, îi spuse Sultanului fricos:
-„Puhoaiele acestea de oști sunt de prisos.
Cum poți să-ți pui nădejdea în astfel de zevzeci!
Sunt buni doar se se-mbuibe cu oi și cu berbeci!
Măria Ta, d-aș fi în locul tău,
n-aș căuta să-l mânii și mai rău.
Când intră vitejia și forța lui în joc,
el, singur, e mai tare ca orice dobitoc
și toți fârtații noștri de pacte la un loc.
Dă-i oi, dă-i boi de soi,
până-l ostoi,
și, poate, prin acest bogat obol
scapi bunurile țării de pârjol.”
Sultanul, aliații, nevrând de el s-asculte,
au pătimit amarnic și au pierdut mai multe.


De vrei să lași puiendrii de lei s-ajungă lei,
vezi, leagă-te din vreme prieten bun cu ei!