Poezia Apă Trecătoare de Tudor Arghezi

APĂ TREGĂTOARE




Zămislită nu se știe, pentru ce mîhnirii noastre,
Ai s-ajungi, fărîmă rece, curgătoare unde-albastre.
Îmbrăcată cu arșița, ce te-așteaptă-n zori de mai,
Vei fi troacă și oglindă, boturilor de buhai.
Luciul tău, prin blestem tainic, înghețat în umbra morii,
Va tăia din dungă luna și cressta din zbor cocorii.
Înșirînd minunea firii cu grosimea-ți de mătase,
Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi și coase.
Tot călătorind vei pune șesurilor, peste țară,
Așternuturi vii de salbe, împrejururi de brățară,
Și-n pămînt, arat sălbatec și-apărat încins cu fierul,
Brazde-n lungu-i de luceferi, îngropînd în maluri cerul.
Prin salcîmi plecați și sălcii, mulțumit că te atinge,
Sînul mumelor voinice îl vei mîngîia și linge.
Gîștele cuprinde-le-vei pe subt aripi și vei duce.
Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce.
Plumbul tău cu fețe multe va sticli ca un vitrou
Care-n fiecare petec scăpăra un soare nou.
Și cînd mintea mea croiește un tipar mai lesnicios,
Începînd întodeauna lucru cu temei, de jos,
Tu răstorni așezămîntul, și o lingură de apă
Mă învață că se poate munca și de sus să-nceapă.




Înviată-n miezul nopții, dusă lin pe mîini de umbră,
Tu ești fir de pisc și haos, ca o rază care umblă.
Ce stihii străbați, streine de gîndirea mea mirată,
Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,
Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,
Licăr neprins de sculele-a niciunui argintar.
Însă de tresar în tine ochii-atîtor mari mistere ;
De-ți ieșiră-n drum troiene de vecii și piatra moartă,
Care trebuie-n strîmtoare biruită-ncet și spartă,
Tu putuși întoarce hora-mpotrivirilor și-a humii
Și ieșiși măruntă, sfîntă, sprintenă, din legea lumii,
Făr' a pierde niciun fulger, nici o za de curcubeie,
Mișunînd în vîlvătaia insului tău de scînteie.


Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască,
Și pe giulgii cortul nostru creasta va să-și hotărască.
Eu, ca să-mi aduc aminte de adînc și nesfîrșit,
Între două șesuri limpezi am oprit și-am poposit.