Poezia Cîntec de Lună Nouă I de Nichita Stănescu

CÎNTEC DE LUNĂ NOUĂ



Încet, sub pașii ceasului venit,
se șterge, sur, noptirea-albastră
...și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră...




Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rînd pe rînd,
de îți răsună în ureche
pe după cețuri luna lunecînd




Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mînă
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceață udă, mînă-n mînă





și văzul tău pe piept îmi suie
ca un păianjen beat. Și nu îmi spui
că mi s-a prins surîsu-ți amărui
de buze, fată amăruie



Chemările ne scutură în sîn
durut zornăitoarea salbă...


...............................................................................................


Și de-aș fi fost copac bătrîn, bătrîn,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.