RÎUL ȘI ȘUVOIUL
Neprididind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năprasnic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, cînd îi vedeai mînia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurînd zăvoiul și cîmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta utgia
și-ar îndrazni vîrtejul să i-l treacă ?
Și, totuși, unul dintre toți
- cel fugărit
de niște hoți -
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stîrnea, în schimb, atîta larmă,
încît l-ai fi crezut un rîu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întîlnit
un Rîu cum nu se poate mai mulcom, mai tîhnit,
cu malurile netede și scunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avîntă și călăreț și cal,
dar se afundă-n cîteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.
Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decît de cei ce tac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...