POPA ȘI MORTUL
Posomorît pornise Mortul
spre noul său sălaș de-apoi,
iar Taica Popa, om vioi,
era zorit s-apuce ortul.
Ferchezuit și primenit, ca după datină,
într-un veșmînt de blană cu numele sicriu,
din care nici dogoarea nici gerul nu-l mai clatină,
cum i se mai întîmplă celui viu,
pornise Răposatul într-un dric,
spre ultimul său țel,
cu Taica Popa lîngă el
boscorodind într-una din tipic
crîmpeie din bucoavna cărților,
în grabă îngăimate cam peltic,
din slujba hărăzită pentru odihna morților.
Învrednicit grozav de dragul ortului,
din ochi cu lăcomie îl sorbea,
chezășuind că o să-i cînte Mortului
tropare și comînduri și tot ce se cădea.
Și ,,Doamne miluiește-l” iar și iară,
în gîndul său Parohul socotea
cît i se cuvenea să ia în ceara,
cît în pomneți, cît în colaci,
cît în colivă și-n pitaci.
Firește că din banii ce-i va lua peșin
va cumpăra un butoiaș de vin,
o fustă slujnicei și, poate,
o rochie unei nepoate.
Cînd, la o cotitură, - zdronc și șart -
se pomeni cucernicul cu capul spart
și-i amuți pe buze-ndată ohul :
poznaș, enoriașul din sicriu,
- cam zavergiu -
izbindu-l cu sicriul, își lua cu el Parohul !
Da, viața e năbădăioasă :
atîtea plănuim cu sîrg, -
dar socotelile de-acasă
arareori se potrivesc cu cea din tîrg...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...