Fabula Vulturii Și Porumbeii de La Fontaine

VULTURII ȘI PORUMBEII


O pricină măruntă, din păcate,
stîrni războiul printre-naripate,
nu printre cele ce ne-aduc amite
de Venera, prin gingășia lor,
ori cele care trag prin slăvi, nainte,
al Primăverii car îmbietor.
Nu vom găsi-n asemenea tumulturi
Hulubii blînzi, ci fioroșii Vulturi,
cu ciocul coroiat, plini de mînie,
doar pentr-un hoit porniți să se sfîșie.
Cînd mi-amintesc, și-acum îmi vine-a plînge :
cumplit măcel : ploua din slăvi cu sînge
și-atîtea căpetenii au pierit
și-atîți viteji aveau să piară încă,
încît și Prometeu, uitat pe stîncă,
spera c-a isprăvit de suferit.
Te minunai, cînd s-avîntau în zbor,
și te cutremurai, văzînd cum mor.
Surpriza, istețimea intr-n joc
cu-atîtea vicleșuguri la un loc
și furia,-nzecită în asalt,
prin vălmășaguri crîncene și sumbre,
a înțesat tărîmul celălalt,
cu un noian cotropitor de umbre.
Ci căsăpirea asta-ngrozitoare
le-a-nduioșat pe alte zburătoare
cu guleraș strălucitor la gît,
cu inima atît de iubitoare,
de bună și statornică, încît
au pus la cale-ndată o-mpăcare.
Și solii-au fost atît de minunați
și-atît au stăruit de-mpricinați,
că roadele-mpăcării le-au cules...
Doar se-ncheiase pacea între tartori
și-au iscălit și solii-n chip de martori,
că Vulturii îndată au purces
să prăpădesc bieții Porumbei,
măcelărind prin tîrguri și prin sate
aceste zburătoare vinovate
de proaspăta-mpăcare dintre ei.



Lăsați-i să se macine-n război
pe cei mereu porniți pe răutate :
e-o chezășie tihnei dintre voi.
Tîlharilor așa le vii de hac !
În treacăt fie spus, de-acuma tac...