Poezia Oaspete Vechi de Octavian Goga

OASPETE VECHI  ( DIN UMBRA ZIDURILOR )



Cînd zilele-mi mureau în umbră, sărace toate deopotrivă,
Tu, sfîntă, minunată noapte, mi-ai fost de-a pururi milostivă.

Cînd te iveai, din pragul bolții, cu albă pulbere de stele,
Durai o punte argintată la fereastruia casei mele.

Tu mă vedeai în brațe slabe îmbrățișînd trudita pernă,
Cînd visuri îmi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eternă ;

Tu mă găseai uitat și singur și - darnică ca totdeauna -
Între păreții morți și umezi îmi trimiteai, podoabă, luna.


Cum cobora stăpîna blîndă, făclie-n casă să-mi aprindă,
Se deslușeau o lume-ntreagă închisă-n ciobul de oglindă...

Se-nfiripau lumini și visuri, că te mirai chilia scundă
Cum poate-atît prisos de vraje în îngustimea ei s-ascundă...

Atunci, în pacea-nfiorată de năzuințe fără nume,
Un copilaș cu ochii vineți, senini ca rostul unei glume,


Se furișa încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte
Cu neastîmpărul albastru din căutătura lui cuminte.

Cu degetele moi și albe pe ochi mă mîngîia... pe frunte...
Rîdea cu glasul lui de clopot cînd da de firele cărunte...


Îmi dezgropa povești uitate, și cu făptura lui sprințară
Îmi deștapta un zvon de frunze, un glas de cîntec de la țară.


Venea la mine busuiocul, veneau și flori de sînziene,
De mînă mă ducea copilul în țări cu feți și cosînzene...

Cum trece vremea nendurată și pururi cumpăna și-o saltă...
M-a dăruit c-o mînă soarta, dar m-a furat cu ceealaltă...

Azi încăperea mea e largă, dar noaptea-i mută și săracă,
Stau singur și aud aievea cum toate-n juru-mi prind să tacă.


Nu mă mai știe vechiul oaspe... o dată mi-a deschis pe-o clipă...

Și nu m-a cunoscut, sărmanul... Cutremurat, s-a dus în pripă...


Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasă...
Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine-n casă...




  Iași Octombrie 1909