ÎN LOC DE PREFAȚĂ
Tu nu 'nțelegi, Zoile, râsul meu...
Intr'un oraș din Asfințit, departe,
Cu mult negoț și știutori de carte,
Trăia pe vremuri un sărman evreu
Anume Baruch... Fire de elită,
În lume viețuind ca'ntr'un pustiu -
Știa să taie sticlă poleită
Și toți nerozii îl credeau geamgiu.
Dar timpul suflă limpede ca vântul
Și Moarte le-a grăbit metamoefoza :
Pe toți făcându-i una cu pământul,
A transformat pe Baruch În Spinoza.
Tu nu cunoști, Zoile, gîndul meu...
Din tine 'ntreg tu faci literatură.
Oferi în studiu mica ta structură,
Naiv și comic, ca un crustaceu.
Ești tulbure, dar fundul ți-i aproape ;
Aveam și eu ( pe când mț dam pe ghiață ) ,
Obscuritatea ta - de suprafață
Și profunzimea ta - de două șchioape.
Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor își dărue secretul.
Dar ca să poți ceți cândva în mine
Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
Zadarnic dar ne-amestecă vultoare,
Noi nu putem urma acelaș țel...
Și dacă totuși ți-am făcut onoare
Acestor aspre stihuri de oțel -
Când îmi cetești poemele și proza
Gândește-te la geamul lui Spinoza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...