DIN VALURILE VREMII...
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bșlai -
Și fața străvezie ca fața albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri !
Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei,
Femei între stele și stea între femei
Și întorcînd-ți fața spre umărul tău stîng,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plîng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.
Dar vai, un chip aivea nu ești astfel de treci
Și umbra ta se pierde în neguri reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind :
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...