Poezia Moștenire de Octavian Goga

MOȘTENIRE


Într-un amurg primăvăratec,
Într-un amurg cu flori de tei,
Tu mi-ai trimis întîia rază
Din ochii mari și farisei...




Eu nu știam unde ți-e calea
Și nu știam de unde vii,
Solie mîndră rătăcită
La pragul unei curți pustii.




O clipă te-am simțit aproape
Ca strălucirea unui fulg.
Te-ai dus apoi - și eu zădarnic
Aș vrea din minte să te smulg.





Dar cu fiorul clipei mute,
De-atunci eu sufletu-mi alint,
Ea-mi țese zbuciumul de-aievea
Și-mi țese visele ce mint.




Mă-ntreb : ce soartă rea mă face
Un rob de-a pururi să-ți rămîn,
Să-și ard-o veșnicie-n mine
Făclia dorului păgîn ?




Pesemne noi odinioară
În alte lumi ne-am cunoscut
Și-n noua întrupare-aducem
Un strop din vechiul nostru lut.




Tu vii cu vechea stăpînire
În fulgerul unei potriviri,
Pe cînd pe mine mă supune
Blestemul tristei moșteniri.