O, DE AI ȘTI CUM ȘOAPTA TA DIVINĂ
O, de ai ști cum șoapta ta divină
Deschide-al visurilor labirint,
Că ce văd eu în privirea-ți senină
N-a văzut nimeni, nimeni pe pămînt.
E-atît scris și-atît nu-i scris în sine,
Încît ar trebui un trai de sfînt
Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă,
Privirea ta cea dulce și aprinsă.
Și de-ar pricepe-o... știi tu ce ar zice
Acel fără de seamăn muritori ?
Ți-ar împleti cununi de aurite spice ?
Ghirlănzi de stele mestecate-n flori ?
Ar tremura de vorba ce i-ai zice,
S-ar bucura de-amor și iar de-amor ?...
Ce-ar zice el... o știu - și eu ți-o zic :
Privind în ochii-ți n-ar zice nimic
Căci ce-i de zis, văzîndu-t pe tine,
Ce e de zis la frumusețea ta !
Să-și smulgă părul cînd gîndește-n sine
Că nu-i pe lume față ca a ta,
Priviri c-a tale-albastre și senine,
Sîn ca al tău de alb - o caldă nea -
Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă,
De aur bucle-așa frumos să șadă.
O, lasă-mă să mîngîi a ta frunte
Să plec pe sînu-ți capu-mi obosit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...