Poezia Venere Şi Madona de Mihai Eminescu

                                                     
VENERE ŞI MADONA

                                     
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,
O ! te văd, te-aud cuget, tînără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri,cu alţi zei.


                                     
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie,
Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei,ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.


               
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer


                                     
Şi-a creat pe pînza goală pe Madona dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surîsul blînd, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.


                                     
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă ,fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blînd ca ziua de magie,
Cînd în viaţa pustiită rîde-o rază de noroc.


                                     
Am văzut faţa ta pală de-o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvîrlit asupra-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţiei eu i-am dat.


                                     
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochiurile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.


                                     
Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!


                                     
Tu îmi pari ca o bacantă ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sînt ca rugăciunea,
Pe cînd inima bacantei e spasmodic, lung delir.


                                     
O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surîsul blînd, vergin,
Eu făcut.am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin !


                                     
Plîngi, copilă?- C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea ?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adînci ca marea,
Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poţi ierta.


                                     
Şterge-ţi ochii, nu mai plînge !... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sîntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.