Poezia Sonete Mihai Eminescu

                                                          
SONETE
                                                                  
       I


                          
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vîntul zvîrle-n  geamuri grele picuri ;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gîndeşti la viaşa toată.


                                          
Pierzîndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ;
Dar şi mai bine-i, cînd afară-i zlotă,
Să stai visînd la foc, de somn să picuri.


                                        
Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gînduri,
Visez la basmul vechi al zînei Dochii ;
În juru-mi creaţa creşte rînduri-rînduri ;


                                         
Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scînduri...
Iar mîni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.


                                                                  
                        II


                                         
Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm,
Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mînă rece.










                                         
O, vino iar ! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi.


                                         
Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adînc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere ;


                                         
Iar cînd te văd zîmbind copilăreşte,
Se sting-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi, sufletul îmi creşte.


                                                               
                   III


                                           
Cînd însuşi glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii -
Atunci te chem : chemarea-mi asculta-vei ?
Din neguri reci plutind te vei desface ?


                                           
Puterea nopţii blînd însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace ?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii !


                                           
Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,


                                           
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strîngerii în braţe -
Pe veci pierduto, vecinic adorato !