Poezia Scrisoarea a-I-a Mihai Eminescu

                                                   
SCRISOAREA
          I


                                 
Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţi ca-n vis pe toate.


                                 
Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci ;
Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară,
Şi cîţi codri-ascund în umbra strălucire de izvoară !
Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate
Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătatea !
Cîte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-şi arăţi !
Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti !
Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac,
Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac...
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpîneşti raza ta şi geniul morţii ;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj ;
Iară altu-mparte lumea de pe scîndura tărăbii,
Socotind cît aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi,
Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi ;
Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.










                                
Pe cînd luna străluceşt peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, de cînd fiinţa nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns
Fu prăpastie ? genume ? Fu noian întins de apă ?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochii care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpînea eterna pace !...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întîi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
De atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atnci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în rouri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit,
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pămîntul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, aşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvîrtim uitînd cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai şine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neefinţii universul cel himeric...


                                     
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte ;
Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în spaţ
Ei, din frînele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit ;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întînplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...


 ..................................................................


                                     
Începînd la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pîn` la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă ăi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De deasupra tuturora se ridică cine poate,
Pe cînd alţii stînd în umbra şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc ?...
Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc.


                                     
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din aceastea pentru el, bătrînul dascăl ?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
,,De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri !"
O, sărmane ! ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit ?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gîndire, ori un petec de hîrtie ;
Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din chelari
Şi te-o strînge-n două şiruri, aşezîndu-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.


                                     
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopate o lopată de ţărînă se depune.
Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri...
Or să vie pe-a ta urmă, în covoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie ce priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire ?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dînşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dînsul. Şi prostacele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Cînd de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate cîte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dînşii... Nu lumina
Ce în lume-ai ravărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit.


.............................................................................


Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare !
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate ;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumînării...
Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară,
Şi cîţi codri-ascund în umbra strălucire de izvoară !
Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate,
Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorții
Deopotrivă-i stăpîneşte răza ta şi geniul morşii !