Poezia Confensiune de Mihai Eminescu

                    CONFESIUNE
                    (Arătînd un cran)


Aciea este lumea... de-o... sfarăm - e sfărmată.
De sfărăm pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Și soarele pe ceruri se-nchide ca o rană
Ce arde-n universul bolnav de viață vană.
Și marea tace-nceată ; cîntaui strigoi ; mișcare ;
O noapte condesată, în veci neperitoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne -
Povestea liniștită a morții cei eterne...
Nu vezi că deși chipu-mi arat-a fi de gheață
Un vis al meu căldura-i, lumina și viața ?
V-am înșelat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viață plecați sub anateme
Să vă urîți din leagăn, să v-omorîți în vain,
V-am semănat în spațiu pe voi sămînța Cain,
Să curăț am vrut sînu-mi le tot ce-i crud, spurcat
Și pe voi anume creai al vieții iad.
Și să vă-nșele vecinic l-am îmbrăcat frumos
Cu nopți senine-n stele, cu soare auros.
În sîmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere și în păcat zîmbire.
Tot ce-aspirați în lume toate-au același fine.
În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine
Și de vă-ntindeți mîna dup-a mea umbra-avară
Las mantia să-mi cadă și mă revedeți iară.
Coroană, aur, glorii, cîntare și comori,
Istorie și nume, iubire și onori
Sunt basmele ce-nconjur, rîzînde, chipul meu :
Atingeți-le numai și veți vedea că-s... eu.
Din frunzele istoriei mirosul meu v-atinge...
[                                                                 ]
Am zugrăvit în ochii-ți semănături de stele,
Moarte și nemurire sunt numai umbre-a mele


Ca să vă-nșel privirea am născocit eu timpul.
El vă arată iadul, imperiul, Olimpul
Și cu mîndrie poartă a veciniciei mască
Cînd mama lui e-o clipă, care cînd stă să-l nască
Îl și ucide. Totuși, în clipa suspendată,
Dacă din noapte-eternă o ființă se arată,
El vede cer și stele, oceanul, universul ;
El nu-mi zărește ochii, el nu-mi aude mersul
Cel sperie - trecutul - gigantul cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica și umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din cărți el stă s-adune,
În petice de vreme cătînd înțelepciune.
Ce înțeles au ele... ce este a lor fire ?
Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.


Nu vrei s-asculți de mine. - Nu știi s-asculți. - Mi-e milă.
Nu este dat ca omul cel muritor, în silă
Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,
Să ducă-n piept durerea - aceea ce menită,
A fost ca să o poarte o omenire toată,
Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată
În mii de bucăți, ca astfel să o puteți purta.
Nefericite - iată confesiunea mea.