Poezia Făt-Frumos Din Tei De Mihai Eminescu

                                                    
Făt-Frumos Din Tei



                                               
-Blanca, află că din lagăn 
Domnul este al tău mire,
Căci născută eşti, copilă,
Din nevrednică iubire.


          
Mîni în schit la sfînta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mîngîierea vieţii tale,
Mîntuirea feţei mele.


                                             
- Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tînăr, vesel :
Eu iubesc vînatul, jocul ;
Traiul lumii alţii lese-l.


                                             
Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcîie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vînăt de tămîie.


                                             
-Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Las` de-a lumii orice gînd,
Mîni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi şi sfînt.


                                            
Ea aude  - plînge. Parc
Îi venea să plece-n lume,
Disă de pustie gînduri
Şi de-un dor fără de nume.
                              

                                           
Şi plîngînd înfrînă calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mîndra coamă
Şi plîngînd îi pune şeaua.


                                           
S-avîntă pe el şi pleacă,
Păru-n vînturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu priveşte îndărăpt.


                                          
Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr` de capăt,
Cînd a serei raze roşii
Asfinţind din ceruri scăpat.


                                         
Umbra-n codri ici şi colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Şi prin  murmur de albine ;


                                         
În mijloc de codru-ajunse
Lîngă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.


                                        
De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tînăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.


                                        
Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioşi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Şi la şold un corn de-argint.


                                        
Şi-ncepu încet să sune,
Fermecat şi dureros-
Inima-i creştea de dorul
Al străinului frumos.


                                        
Părul lui i-atinge părul,
Şi atunci c-obrazul roş
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioşi.


                                        
Iar pe buze-i trece-un zîmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-adia-i deschide,
Cea uscată de amor.


                                       
Cînd cu totului rîpită
Se-ndoi spre el din şele,
El înceată din cîntare
Şi-i grăi cu de jele,



                                       
Ş-o cuprinde de călare -
Ea se apără c-o mînă,
Însă totuşi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.


                                       
Şi pe umărul cade
Al ei cap cu faşa-n sus ;
Pe cînd caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.


                                       
Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeşte melancolic
A lor suflet îmbătat.
                             


                                       
Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre
Pe cîmp alb ca de zăpadă.


                                      
Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcînd pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută.


                                      
La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpînă
A rămas pierdută-n lume.