Poezia Povestea Teiului Mihai Eminescu

                                                 
POVESTEA  TEIULUI

                                               
- Blanca, ştiţi că din iubire
Făr' de lege te-ai născut ;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos să-l iei de mire !


                                               
Îmbrăcîndu-te-n  veşmîntu-i,
Lepădînd viaţa lumii,
Vei spăşi greşala mumii
Şi de-o crimă tu mă mîntui.


                                               
- Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinereţea luminată ;


                                               
Danţul, muzica, pădurea,
Pe acestea le-ndrăgii,
Nu chiliile pustii
Unde plîngi, gîndind aiurea !


                                               
- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Cum am spus, aşa rămîne ;
Pentru drumul cel de mîne
De cu azi te pregăteşte !


                                               
Mîna Ea la ochi şi-i ţine,
Toate minţile-şi adună,
Să ia lumea-n cap, nebună,
Parc-atîta-i mai rămîne.


                                               
Calu-i alb, un bun tovarăş,
Înşeuat aştept-afară,
Ea picioru-l pune-n scară
Şi la codru pleacă iarăşi.


                                               
Sara vine din arinişti,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-şi arată,
Solii dulci ai lungii linişti.


                                               
Dar prin codri ea pătrunde
Lîngă teiul vechi şi sfînt,
Ce cu flori pîn-în pămînt
Un izvor vrăjit ascunde.


                                               
Îngînat de glas de ape
Cînt-un corn cu-nduioşare
Tot mai tare şi mai tare,
Mai aproape, mai aproape ;


                                               
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea, sunind din valuri -
Sus în codri de pe dealuri
Luna blînd ţine strajă. -


                                               
Ca din farmec Ea tresare,
Şi privind uimită-n lături,
Vede-un tînăr chiar alături,
Pe-un cal negru e călare...


                                               
Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i ?
Flori de tei el are-n păru-i
Şi la şold un corn de-argint.


                                               
Ea privi atunci în jos,
Trece mîna pe la tîmple,
Iară inima-i se împle
De un farmec dureros.


                                               
El se da tot mai aproape
Şi cerşea copilăreşte ;
Al ei suflet se răpeşte
De închide-a ei pleoape.


                                               
Cu o mînă îl respinge,
Dar se simte prinsă-n braţe,
De-o durere, de-o dulceaţă
Pieptul, inima-i se strînge.


                                               
Ar striga... şi nu se-ndură,
Capu-i cade pe-a lui umăr,
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură ;


                                               
O desmiardă ş-o întreabă,
Iar ea faţa şi-o ascunde,
Şi aşa de-ncet răspunde
Cu o voce dulce, slabă.


                                               
Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia,
Şi de dragi unul altuia
Ei din ochi se prăpădesc ;


                                               
Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.


                                               
Blîndu-i sunet se împarte
Peste văi împrăştiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe... mai departe...


                                               
Sus în brazii de pe dealuri
Luna-n urmă ţine strajă,
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunînd din valuri.