Poezia La Heliade de Mihai Eminescu

                                                               
LA  HELIADE


De mi-ar permite-Apolon s-aleg cunune,
Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpînde, june,
Ci falnica cunună a bardului bătrîn ;
Eu n-aş alege lira vibrîndă de iubire ;
Ci ceea care falnic îmi cîntă de mărire,
Cu focul albei Veste aprinde al meu sîn.


                                        
Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare,
Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,
De bucle-ncungiurată, blondine, undoind,
Plăcută-i a ghirlandă- sublimă însă este
Cununa cea de laur, ce sînt se-mpleteşte
Pu fruntea cea umbrită de bucle de argint.


                                        
Ca visul e cîntarea ce-o-ntoană Eol dulce,
Cînd silfele vin jalnic prin lilii să se culce,
Să doarmă somn de îngeri pe sînul alb de flori,
Sublim însă e cîntul cînd ţipă şi ia-n goană
Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,
 Şi spumegă ca furii  şi urlă-ngrozitor.


                                       
Astfel îţi e cîntarea, bătrîne Heliade,
Cum curge profeţia unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor în nor.
Ruga-m-aş la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu în viaţa-mi toată, dar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca ,,Blestemu"-Ţi... să-l cînt, apoi să mor.