Poezia Singurătatea Mihai Eminescu

                                             
SINGURĂTATEA

                                            
Cu perdelele lăsate,
Şed la  masa mea de brad,
Focul pîlpîie în sobă,
Iară eu pe gînduri cad.


                                            
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţîrîie încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,


                                            
Sau cad grele, mîngîioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.


                                            
În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în vînturi
Umblă şoarecii furiş.


                                           
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod.


                                           
Ah ! de cîte ori voit-am
Ca să capăt poeziei
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui ;


                                          
 Dar atuncea greieri, şoareci,
 Cu uşor-măruntul mers,
 Readuc melancolia-mi,
 Iară ea se face vers.


                                           
Cîteodată... prea arare...
A tîrziu cînd arde lampa
Inima din loc îmi sare
Cînd aud că sună cleampa...


                                           
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.


                                           
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Cînd eu stau şoptind cu draga
Mînă-n mănă, gură-n gură.