Poezia Dragoste Învrăjbită de George Coșbuc

DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ

                   I

Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz-
Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz
Și umbla de colo pînă colo beată.
O vedea și mă-sa că e supărată
Și că-i joacă-n lăcrimi ochii arși de foc,
O vedea prin casă că se-nvîrte-n loc ;
Prinde-n mîni un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăși iese-n tindă
Și frămîntă casa cu nimic, așa.
Ieri cît a fost ziuă nu s-astîmpăra
Nici cît bați în palme, și-alerga silhuie,
O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie
Și, de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Și prin somn întruna a vorbit cu șoapte.
Astă-dimineață s-a sculat de noapte
Și-a tors două fuse pînă s-au sculat
Ceilalți ai casei. Și-avea plînsă fața.
N-a vrut să mănînce. Toată dimineața
N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă și-apoi verde și-a izbit din mînă
Fusul plin și furca, și-a umplut de lînă
Lavițele vetre. - ,,Bine, fă dar ce-i ?''
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori - cămasă, soare de frumoasă -
Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu știu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei : ,,- Nu vezi că se pierde ?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde ;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în șir.
Numără, Simino, numără pe fir ;
Trei le treci, și două le desparți deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca din carte.
Florile altiței tu le spînzuri sus,
Roșul de pe margini uite cum l-ai pus !
Și-ai cusut cu negru fluturii pe coate !...''
A văzut Simina greșurile toate
Și-a-nceput să taie cusătura-n rînd.
Se uita la pînză ! dar nebunu-i gînd
Alerga departe, numai foc și pară.
Cînd se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară,
Și-a pus mîna-n șolduri și-a privit-o drept :
- ,,Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept !
Ce-a fost bun ; păi uite, mînecile-s rele !
Ce-ai făcut ? Stai beată și te uiți la ele !''
Ea prinzîndu-și toate sculele-ntr-un loc
Le-azvîrli deoparte : - ,,Dă-le, mamă,-n foc !''.


                           II


Avea biata fată ca de ce să-și poarte
Sîmbetele însăși. Zi că și la moarte
S-a gîndit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină ! Mă-sa-i zise : - ,,Du
Cîteva și Linei, că și ea-ți aduce !''
Lina ! Parcă fetei îi venea s-apuce
Și de gît s-o strîngă pînă va muri
Lina, că din dînsa doar le răsări
Cearta cu Lisandru ! Lina-i vinovată !
Ieri, de la chindie, și-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gîndul, tot pe gînduri stînd,
Parcă e cu farmec ! Tot același gînd,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte !
Se muncea Simina să-și aduc-aminte
Cînd s-au prins la ceartă, pentru ce și cum ?
Ce-a zis el ? Și dînsa ce-a răspuns, și-n drum
Cine-a fost s-audă ? El a zis : - ,,Ei, lasă,
Pentru-atîta lucru nu fi mînioasă !
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ți-o mai zic.''
Ea s-a-ntors, grăbită, n-a răspuns nimic
Și-a plecat. Lisandru într-un suflet vine :
-,,Nu te las, Simino, vreau să mor, mai bine !
Nu te las acasă ! Stăi, că faci păcat !
Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat !''
El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Și-o silea să rîdă. Hoața. se preface !
Ea smuncindu-și însă grabnic brațul drept
L-a lovit cu pumnul mînioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace ! Și-a plecat, nebuna !
Asta-i ce o doare, asta numai, una :
L-a lovit ! Lisandru, ca trăsnit cum sta,
A privit în urmă-i și-a strgat așa :
- ,,Nu te cunoscusem, fă mai dinainte !
Dar așa ți-e portul ? Bine, ține minte :
De pe mine,-ți crească iarbă verde-n prag.''
Rău e și Lisandru. Dacă-i are drag
Într-atîta fata - și el știe bine -
Cum îi rabdă locul, doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai ? El e om bărbat,
N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie -
Pentru ce s-aprinde ? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei ?
Vezi a lui e vina ! Nu e vina ei,
A voit să-și bată joc de ea, s-o strîngă
Cu țîțîna ușii - și-i venea să plîngă
De necaz ! Sărmana, ea s-a încrezut,
Și-acum el în urmă vezi ce i-a făcut :
I-a spus verde-n față că-i mai place Lina !
Ea-l iubește, biata, cum iubește lumina
Ochilor, și toate-toate i le-a dat,
Și-acum el o poartă gurile prin sat,
O-nglotește-n vorbe ca pe vinovată.
Tuturor le spune că Simina-i fată
Mai așa și-altminteri, toți știu de la el
Că pe-un braț Simina are un negel.
Vezi cum vine, doamne, peste om năpastea ?...
Toată ziua fata s-a gîndit la astea
Și din toate, una mai mult răsărea :
Și-a bătut Linsandru joc numai de ea.
Și gemea Simina, foc acum pe dînsul,
Și strîngea din gură  să-și înghită plînsul.



                            III



A venit Joiana. Fata și-a luat
Doinița, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vînt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurînd,
Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținînd
Lumînarea-n preajma doniței. Deodată
El clătește ceară și-ngînînd arată
Pe pămînt cu mîna : - ,,Uite ce-ai făcut''.
Și tîrziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte donița e goală :
Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală.
Nicu e de vină ! - ,,Nu mai văd de fel !''
Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.
Și plîngînd copilul și-a cătat cărarea.
Ea luînd din mînă-i volnic lumînarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte și mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastîmpărată.
Și-a-ncetat Simina, că s-a ostenit.
Cînd era prin tindă ea și-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumînare.
,,D-apoi ce ? Atîta pagubă mai mare !''
Și-i sări deodată gîndul la vițel :
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Și-l auzi, sărmanul, cît de jalnic muge :
,,Ei, dar ce-i o noapte ! Mîne-n zori va suge !''
Și-a nălțat din umeri. Iac-așa !... Că-i pasă !
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punînd-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. - ,,Păi acol-o pui ?
Vino și strecoară laptele odată !''
Ea, prinzîndu-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește : - ,,Ce să mai strecor ?''
Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Și s-a-ntors și mă-sa, negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă
Ce isprăvii îi face fata, c-apoi joc !
Și s-au pus la cină. Fata sta la foc
Și cînd zise mă-sa : - ,,Haide, fă la cină !''
- ,,Nu mănînc !'' răspunde și ieși-n grădină.




                             IV



Se-nserase bine. Turmele trecînd
Zîngăneau vrun clopot, și veneau pe rînd
De la cîmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cîntarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vînt.
Și plîngea Simina și privea-n pămînt
Și-și vedea viața toată pustiită
Dintr-o vorbă numai ! Se simțea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus !
Și din ce ? Simina n-avea chip de   spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietina ei, poate cea mai bună-n sat.
Mă-sa-n tîrg fusese ieri și-a cumpărat
Mere ; și Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Și Lisandru-i cere,
Să Întîlnind-o-n stradă, mărul cel ținut
Pentru el ! Ea-l dete însă necerut :
De pe piept cămașa vesel ea-și desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
- ,,Dar dacă iau două ? - ,,Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unul !'' - ,,Dar dacă iau trei ?''
Și Simina rîde : - ,,Mi le iei pe toate !
Dacă-ți place, ia-le !'' - ,,Tu te superi, poate ?
- ,,Nu, Lisandre, uite, aș fi vrut, așa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată ; Lina n-are doar să piară !''
- ,,Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntîlnesc pe Lina, și-i dau mărul, vrei ?''
- ,,Eu ți le dau ție, nu i le dau ei.''
- ,,Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Și-așa mi-e mai dragă Lina decît tine.''


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


                 V


Ea stetea pe laiț sub cireș. Cu ea
A venit și Turcu, Liniștit ședea
Cînele de-alături și-și privea stăpîna.
Brațul stîng nălțîndu-l, ea-și aduse mîna
Pînă peste-obrajii rumeni și învolți,
Iar cu mîna dreaptă apucînd de colț
Mîneca ei stîngă își ștergea plînsoarea.
Se pornise vîntul prin cireș, și floarea
A-nceput să ningă șișăind domol.
Și cădea pe peptul și pe brațul gol
Al Siminii, stîndu-i albă-n poală rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Cînelui, și-n urmă cînele-a-nceput
Mîrîind să măște capul. A tăcut
Cîteva clipe, și-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Cînele, și blîndă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vîntul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Și dormea, și biata s-a zbătut de frică,
Și-acel zgomot dase cînelui prepus.



Ce-ntuneric ! Fata s-a izbit în sus,
Și simțea că-i arde capul tot, ca focul,
Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul.
,,Prea sînt eu nebună !'' Și pe cînd zicea
S-a nălțat cu totul, hotorît avea
Gîndul să se ducă liniștit în casă.
Dar simțea o mînă grea cum îi apasă
Pieptul și-o sugrumă, și-o ține drept.
,,Ce să fac în casă ? Dar aici ce-aștept ?''
Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure,
Și-i venea să urle ca din foc, s-njure,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca ?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunîndu-i că el nu-i de vină.
Și plîngînd i-ar zice : ,,Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat !''
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ține minte și-ar iarta-o poate !
Și cu-aceste gînduri ea s-a-mbărbătat -




Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat
Capul, întorcîndu-l într-o parte țîntă.
S-a mișcat și fata și-a rămas ca frîntă
Și simțea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i ? Ce-i acolo ? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine, Se gîndea Simina
Că de bună seamă iarăși e vecina
Tudora, că dînsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta ? Tocmai potrivită,
Pe cînd toată lumea doarme liniștită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte,
Dac-o-ntrebi, și jură cînd e la prilej
Că de-a pus ea mîna măcar pe-un gîtej
S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii :
- ,,Ce te legi de mine ? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard !
Vreai să-ți fac eu poate gardul nou ? Ba bine ;
Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine ?
Ea-ți despoaie gardul.''
Și Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă.
Și simțea suindu-i sîngele-n obraz.
,,Slabă ești de înger !'' Și-i era necaz
De slăbia de-astăzi, ca de-o făcătură.
Cînele întruna mîrîie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus
Mînile ; deodată a simțit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece,
Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom.
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l ! Ține-n mîni zăbunul -
Parcă-s doi - e umbră ! Nu, e numai unul.
Un tîlhar ! Să duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe,
Se temea. Să tacă, mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea
De pe pași tîlharul ? S-ar grăbi să vie
Cătră ea s-o bată, Doamne, cine știe
Ce om rău e dînsul, rău, că altfel cum ?
Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum
Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit dodată
Și tiptil s-așează la fereastră, iată,
El își ține-n mînă pălăria, stînd
Ca lipit de ziduri, și din cînd în cînd
Își ivește capul, numai cîte-o clipă,
Și pătrunde casa și a-scunde-n pripă.
Uite-acum se duce și-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des privește, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu știu cum Simina nu se mai simțea,
Îi venea să creadă și tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, așa că fata îi văzu curată
Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut
Și-i venea să rîdă de ce s-a temut.
Și-ar fi rîs cu hohot, dar cu mîna stîngă
Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plîngă.


                           VI



Se zărea de lună. Cînele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mîna și să i searete
Prieten. Și-atunci glasul plîngătoarei fete
Se-ncerca să cgeme cînele napoi,
Numai ca s-audă hoțul că sînt doi
În grădină. Vîntul gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.


                VII


- ,,Nu ești supărată ? - ,,Nu, dar tu ?'' - ,,Nici eu !
Și mă ierți ?'' - ,,Linsandre, eu am fost de vină !''.
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blîndă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să uple sufletele noastre.



Sub cireș iubiții mult timp au rămas,
Cînd din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce : - ,,Unde ești, Simino ?
Ne culcăm ! Pe ușă pui zăvorul, vino !''