Poezia Egipetul de Mihai Eminescu

                                                               
EGIPETUL

                                       
Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur,
Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur ;
Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adînc,
Flori, juvaeuri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plîng.


                                       
Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese,
Păsări îmblînzite-n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,
Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară 
Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.


                                       
De-a lui maluri sunt unite cîmpii verzi şi ţări ferice ;
Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stîncă pe stîncă, o cetate de giganţi -
Sunt gîndiri arhitectonici de-o grozavă măreţie !
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu argint ca-n soare să lucească într-un lanţ


                                       
Şi să pară răsărită din visări pustie,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gînd al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş-aruncat în depărtere... Colo se ridic trufaşe
Şi eterne ca moartea piramidele-uriaşe,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.


                                       
Se-nserează... Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat  ?
Este regele : în haina de-aur roş şi pietre scumpe,
El intră să vad-acolo tot trecutul. - I se rumpe
Al lui suflet cînd priveşte peste-al vremurilor vad.


                                       
În zadar guvernă regii lumea cu înţepciune,
Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune ;
În zadar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.
Iese-n noapte... ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. - Astfel pe-unde de popoară
Umbra gîndurilor regii se aruncă-ntunecat.


                                       
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să-mbrace mîndru veche-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.


                                       
Rîul sfînt ne povesteşte  cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor.
Palmii risipiţi în crîguri auriţi de-a lunei rază,
Nalţă zveltele lor trunchiuri, - Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cercurile-nşiră nori.


                                        
Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe,
Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe,
Şi preoţilor cîntec sună-n harfe de argint ;
Şi la vîntul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună
Şi sălbatec se plîng regii în giganticul mormînt,


                                         
În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul priivea gînduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ce-ntr-un centru se adun.
El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite :
Au aflat, sîmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.


                                         
Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţime,
Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors ;
Ş-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupînd cu el oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi ce fără viaţă-ngreuia pămîntul stors.


                                         
Uraganu-acum aleargă pîn‘ ce caii îi crapă
Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,
Aşternîndu-l peste cîmpii cei odată înfloriţi.
Memfis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert strîbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viaţa lor de basme pe cîmpie nisipiţi.


                                         
Dar ş-acum turbînd stele pe-ale Nilului lungi pătrunde,
Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet,încet pătrunde,
Ş-acuma luna arginteşte tot Egipetul antic ;
Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.



                                         
Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gînd al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei...
Beduini ce stau în lumă,o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mîndre îmbrăcare-n flori şi stele
De oraşul care iese din pustiile de jele ;
Din pămînt şi de sub mare s-aud sunete ce cresc.


                                         
Mare-n fund clopote are care sună-n orice noapte;
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce ;
Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pîn-în zori.